ABSTRACT

The unjustified extension of the in rem criminal prosecution phase and the admission of the essential probation during this phase, followed by the in personam formal criminal investigation, without informing the defendant of the main information regarding  the evidence used during the prosecution, violates the conventional and constitutional principles of the right to a fair trial.

Keywords: right to defense, relative nullity, in rem criminal prosecution, in personam criminal prosecution, fair trial, probation, suspect.

În fapt, inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, săvârșită în perioada 2006-2007. Urmărirea penală s-a desfășurat in rem în perioada 8 decembrie 2014-24 martie 2016; în această perioadă, procurorul a administrat proba raportului de constatare tehnică întocmit de către specialiștii antifraudă detașați la unitățile de parchet.

În procedura camerei preliminare, inculpații au contestat legalitatea administrării probei, susținând că au fost lipsiți de posibilitatea de a se apăra (obstrucționându-se dreptul de a expune personal situația financiară reală și de a formula obiecțiuni la concluzii), precum și că urmărirea penală in personam s-a declanșat doar după epuizarea procesului de administrare a probațiunii.

Examinând contestația, judecătorul de cameră preliminară a reținut că sesizarea faptei s-a făcut la data 19 iunie 2009, iar rechizitoriul a fost emis în martie 2016. De asemenea, a luat act că după sesizare, pe durata a doi ani, nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală, iar inculpații nu au luat cunoștință de probele cauzei decât în momentul sesizării instanței.

Evaluând această stare procesuală, judecătorul de cameră preliminară a relevat că s-a produs o vătămare semnificativă și substanțială a dreptului la un proces echitabil al acuzatului, înscris în prevederile art. 8 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.)[1]. A arătat că, în concret, s-a încălcat obligația prevăzută în art. 305 alin. (3) C.pr.pen.[2] prin prelungirea duratei urmăririi penale in rem dincolo de limita rezonabilă, în contextul în care din chiar actul de sesizare al organelor fiscale puteau fi identificați prezumtivii autori ai infracțiunii de evaziune fiscală. Dobândirea calității de suspect intervine ex lege, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute în cuprinsul art. 77 și art. 305 alin. (3) C.pr.pen.[3], și nu atunci când procurorul dorește să o confere cuiva. Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o persoană dobândește calitatea de suspect, ce atrage aplicarea garanțiilor prevăzute în art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu din momentul în care calitatea îi este adusă la cunoștință, ci din momentul în care autoritățile naționale aveau motive plauzibile în a o suspecta de comiterea unei infracțiuni (cauza Brusco contra Franței).

În consecință, admițând contestația, judecătorul de cameră preliminară a exclus raportul de constatare emis de către specialiștii antifraudă și a statuat că ordonanța procurorului prin care a dispus efectuarea acestuia este lovită de nulitate (relativă), fiind dată cu încălcarea prevederile art. 172 alin. (9) C.pr.pen.[4]

(C. Ap. Alba Iulia, Înch. pen. nr. 1891/85/2016/a1, nepublicată)

Comentariu. Opinăm că justificările procesuale inserate în art. 172 alin. (9) C.pr.pen. (privitoare la dispunerea probei constatării tehnice) nu au preeminență în cauză. Sub aspectul valorii științifice, între o constatare și o expertiză nu există diferență de substanță. Ambele exprimă o opinie pur tehnică a specialiștilor din domeniul interogat de organul judiciar asupra unei stări de fapt. Diferența stă în urgența administrării, iar urgența ținând de oportunitate, nu poate duce la invalidarea concluziei specialistului.

Problema de esență a speței vine însă din neconstituționalitatea prevederilor art. 305 alin. (1) C.pr.pen., aceasta fiind evidentă în măsura în care se instituie obligativitatea începerii urmăririi penale in rem (cu privire la faptă), cu toate că actul de sesizare conține elementele necesare și îndestulătoare pentru a identifica, fără rezerve, autorul infracțiunii. Aserțiunea noastră este susținută puternic de cazul particular al infracțiunii flagrante sau al celei de audiență, în care persoanele din proximitatea locului săvârșirii infracțiunii îl pot imobiliza pe autorul infracțiunii.

Reiterând ideea, suntem de părere că, în măsura în care textul analizat se interpretează în sensul că momentul începerii urmăririi penale in personam trebuie obligatoriu decalat, deși făptuitorul este cunoscut, el este neconstituțional (în același timp neconvențional, așa cum s-a reținut în cauza Brusco contra Franței).

În fine, eliminarea instituției actelor premergătoare sau al unor verificări prealabile începerii urmăririi penale din legea noastră procesuală face imposibilă stabilirea competenței materiale și, uneori, teritoriale a organelor de urmărire penală, ceea ce, de asemenea, ridică o problemă de constituționalitate.

[1] ,,Art. 8. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.”

[2] ,,Art. 305. Începerea urmăririi penale

(1) Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

[…]

(3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia și dosarul cauzei.

[…]”

[3] ,,Art. 77. Suspectul

Persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect.”

[4] ,,Art. 172. Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării

[…]

(9) Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.

[…]”