Uzul de armă licit – cauză care înlătură caracterul penal al faptei
| Actul normativ | Obiectul |
| Legea nr. 180/2016 | Modificarea și completarea Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor |
În Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 812 din 14 octombrie 2016, a fost publicată Legea nr. 180/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor * [1].
Prezintă interes art. unic pct. 11 din Legea nr. 180/2016:
Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 11 aprilie 1996, cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
11. După articolul 52 se introduc trei noi articole, articolele 521 – 523, cu următorul cuprins:
,,Art. 521
Uzul de armă executat în condițiile și în situațiile prevăzute de prezenta lege înlătură caracterul penal al faptei și răspunderea materială a personalului instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
Art. 522
Instituțiile cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale au obligația de a pregăti personalul autorizat să dețină, să poarte și să folosească arme de foc cu privire la condițiile utilizării acestora și de a institui testări teoretice și practice periodice ale acestui personal.
Art. 523
Prevederile art. 46-52 se aplică inclusiv instituțiilor care au încadrate persoane care ocupă funcții ce implică exercițiul autorității publice, înarmate cu arme de foc, în situațiile în care uzul de armă nu este reglementat prin lege special (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”
|
Notă aprobativă: 1. Caracterul penal al faptei a dispărut din peisajul juridic românesc odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009[2], cu modificările și completările ulterioare). Doctrina noastră a renunțat[3] – sau așa se pare în acest moment – la conceptul de caracter penal al faptei și la acela de cauze care îl pot înlătura, trecând direct la analiza cauzelor justificative și a celor de neimputabilitate, ca și cum acestea ar fi apărut din neant[4]. Această schimbare de optică a doctrinei române, care până în prezent se preocupa mai întâi de tratarea caracterului penal al faptei și apoi a cauzelor care îl făceau inofensiv, își are baza în opțiunea legiuitorului de a prevedea distinct, în noul Cod penal (în continuare C.pen.), cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate, ca fiind realități de sine stătătoare, indestructibile și lipsite de orice element de legătură[5]. Or, în opinia noastră, în genere, componentele realității obiective nu pot exista de sine stătător, între ele existând corelații și interdependențe reciproce, datorită faptului că la baza lor se află un element comun, valabil oriunde și oricând[6]. Ca atare, și în situația cauzelor justificative și de neimputabilitate există un asemenea element, acesta neputând fi decât caracterul penal al faptei[7]. În doctrina italiană s-a precizat că elementul de legătură este pedepsibilitatea, adică caracterul pe care îl prezintă fapta care constituie infracțiune; cauzele care înlătură acest caracter sunt denumite cauze de excludere a pedepsibilității sau a infracțiunii și pot fi, pe de o parte, obiective (cauzele justificative sau de excludere a ilicitului), iar, pe de altă parte, subiective [cauzele de excludere a culpabilității, a vinovăției (colpevolezza)][8]. Se observă că cele două elemente caracteristice – „caracterul penal” și „caracterul pedepsibil” al faptei – sunt sinonime[9]. Deși legiuitorul român renunțase, în momentul adoptării noului Cod penal, la tradiția noastră de a considera existența unui caracter penal al faptei, totuși în art. 30 alin. (1) C.pen.[10] a folosit expresia „caracterul penal al faptei”, neputând găsi o altă expresie prin care să definească eroarea de fapt principală și esențială[11]. În celelalte texte consacrate cauzelor justificative și de neimputabilitate (art. 18-31 C.pen.), legiuitorul român nu face nicio referire la caracterul penal al faptei[12]. Să fie oare o omisiune voită sau din întâmplare s-a referit la caracterul penal al faptei atunci când a redactat alin. (1) al art. 30?[13] Răspunsul nu poate fi decât negativ, voința legiuitorului fiind aceea de a consacra un asemenea caracter și, implicit, cauzele care îl înlătură[14]. Acest lucru reiese și din manifestarea recentă de voință a legiuitorului, materializată în Legea nr. 180/2016. Exprimarea ,,uzul de armă executat în condițiile și în situațiile prevăzute de prezenta lege înlătură caracterul penal al faptei” nu lasă nicio îndoială în această privință. 2. Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este o însușire sintetică a acesteia, rezultând din prezența în aceasta a trăsăturilor esențiale unei infracțiuni[15]. În conformitate cu art. 15 C.pen.[16], acestea sunt următoarele: fapta prevăzută de legea penală, fapta săvârșită cu vinovăție, fapta nejustificată, fapta imputabilă persoanei care a săvârșit-o[17]. Lipsa oricăreia dintre trăsăturile esențiale exclude existența caracterului penal al faptei, înlătură existența infracțiunii și, pe cale de consecință, exclude răspunderea penală[18]. Așadar, fără caracter penal, o faptă concretă (săvârșită efectiv) nu poate să fie calificată infracțiune, iar fără infracțiune nu există răspundere penală [art. 15 alin. (2) C.pen.][19]. 3. Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind acele stări, situații, cazuri, condiții sau alte împrejurări a căror existență în timpul săvârșirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii să devină imposibilă[20]. Deci, sub denumirea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei intră (în raport cu reglementarea din art. 15 C.pen.) atât cauzele care înlătură imputabilitatea faptei, cât și cauzele care înlătură caracterul nejustificat al faptei, precum și cauzele care înlătură cerința prevederii faptei de către legea penală, adică cele care înlătură tipicitatea faptei[21]. 4. În raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri: a) cauze care înlătură caracterul nejustificat al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate, corecția domestică[22] − art. 489 C.civ.[23]); b) cauze care înlătură imputabilitatea faptei (constrângerea fizică și cea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit); c) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală (dezincriminarea faptei, lipsa dublei incriminări)[24]. 5. Așa fiind, se pune întrebarea: în care din cele trei categorii de cauze care înlătură caracterul penal al faptei se încadrează uzul de armă licit[25]? Legea nr. 180/2016 nu prevede nimic în acest sens. Mai întâi, se impune clarificarea noțiunii de ,,uz de armă licit”. Potrivit art. 46 din Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 180/2016, prin uz de armă se înțelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor, animalelor sau bunurilor de către personalul instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale prevăzut la art. 47 din prima lege[26]. În conformitate cu acest din urmă articol, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 180/2016, persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele situații: a) împotriva acelora care atacă militarii aflați în serviciul de gardă, pază, escortă, protecție, menținerea și restabilirea ordinii de drept, precum și împotriva celor care, prin actul săvârșit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit; b) împotriva acelora care atacă persoanele învestite cu exercițiul autorității publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecție; c) împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din unitățile, subunitățile militare ori din perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn; c1) împotriva animalelor care pun în pericol viața sau integritatea corporală proprie sau a altor persoane; d) pentru imobilizarea unei persoane care amenință cu comiterea cu violență a unei fapte prevăzute de legea penală sau care, după comiterea acesteia, nu se supune imobilizării, somațiilor sau încearcă să fugă, iar rămânerea acesteia în stare de libertate poate pune în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor; e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) și c), precum și împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârșit o infracțiune ori că este iminentă săvârșirea unei infracțiuni; f) pentru imobilizarea sau reținerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârșit o infracțiune și care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viața ori integritatea corporală a persoanei; g) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea persoanelor care, potrivit legii, au fost private de libertate cu scopul înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică; g1) pentru imobilizarea unei persoane care se sustrage de la executarea unei măsuri privative de libertate, dacă nu se supune imobilizării, somațiilor sau încearcă să fugă și nu poate fi oprită prin alte mijloace; h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităților și instituțiilor publice; i) împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă; j) în executarea intervenției antiteroriste sau intervenției contrateroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de teroriști, în scopul reținerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor sau altor persoane și restabilirii ordinii publice; k) în executarea intervenției în scopul eliberării persoanelor lipsite de libertate în mod ilegal de către persoane înarmate. Deopotrivă, în art. 48 din Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 180/2016, se prevede că personalul instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale autorizat să dețină, să poarte și să folosească arme de foc din dotare poate face uz de armă, în legitimă apărare sau în stare de necesitate, potrivit legii. Observăm că persoanele fizice sus-menționate acționează în virtutea dreptului pe care li-l conferă Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 180/2016; de altfel, exprimarea legiuitorului ,,poate face uz de armă” ne conduce la aceeași concluzie. După cum știm, în noul Cod penal român, în art. 21 alin. (1) a fost consacrată cauza justificativă a exercitării unui drept sau a îndeplinirii unei obligații. Potrivit acestui text, este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Potrivit art. 18 alin. (1) C.pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. În atare condiții, am putea considera uzul de armă licit ca una dintre modalitățile prin care se poate exercita un drept în sensul art. 21 alin. (1) C.pen. Sursa dreptului o constituie Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 180/2016. Prin urmare, uzul de armă licit nu poate fi decât o cauză justificativă, având ca efect înlăturarea caracterului nejustificat al faptei săvârșite [art. 21 alin. (1) teza I coroborat cu art. 18 alin. (1) C.pen.]. 6. Dar se mai pune o întrebare: care este sfera persoanelor care pot face uz de armă licit? Așa cum rezultă din dispozițiile legale menționate mai sus, ,,persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau a misiunilor militare, ori dacă se află în legitimă apărare sau în stare de necesitate”. În această categorie intră: a) personalul instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale; b) comandanții sau șefii militari[27]; c) persoanele care ocupă funcții ce implică exercițiul autorității publice, înarmate cu arme de foc[28]; d) titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază[29]. 7. Așa cum se prevede în art. 521 din Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 180/2016, uzul de armă executat în condițiile și în situațiile prevăzute de aceste acte normative, în primul rând, înlătură caracterul penal al faptei, precum și răspunderea materială a făptuitorului. Deși legea face referire numai la înlăturarea răspunderii materiale, adică la înlăturarea acelei răspunderi care este atrasă de pagubele materiale, patrimoniale, și nu și de cele morale[30], nepatrimoniale[31], totuși uzul de armă licit înlătură și răspunderea pentru aceste din urmă pagube, deoarece este vorba de exercitarea unui drept în condiții legale[32], care înlătură răspunderea pentru toate pagubele produse, deci înlătură răspunderea civilă delictuală în întregul ei; termenul consacrat de legea noastră este cel de ,,răspunderea civilă delictuală” – cu cele două componente: materială sau patrimonială și morală sau nepatrimonială – și nu de răspundere materială (art. 19 C.pr.pen.[33], art. 253 și art. 254 din Legea nr. 53/2003[34] – Codul muncii[35], republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 1349 C.civ.[36]). În al doilea rând, uzul de armă licit, operând in rem, adică în mod obiectiv (potrivit voinței legiuitorului, și nu în mod natural), la fel ca și celelalte cauze justificative[37], se extinde și asupra participanților [art. 18 alin. (2) C.pen.]. Aceasta înseamnă că, în cazul în care numai un participant s‐a aflat sub incidența cauzei justificative analizate, de aceasta beneficiază nu numai el, ci și ceilalți (de pildă, autorul unei infracțiuni de omor a făcut uz de armă licit; fapta sa nu va constitui infracțiune atât în ceea ce îl privește, cât și în privința celorlalți participanți: coautori, instigatori și complici)[38]. |
* Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef adjunct – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.
[1] Trebuie să amintim că în vigoare este și Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014), cu modificările și completările ulterioare. Legea nr. 17/1996 reglementează exclusiv uzul de armă, iar Legea nr. 295/2004, regimul armelor și al munițiilor; în art. 1 din acest ultim act normativ se prevede că el stabilește categoriile de arme și muniții, precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt permise pe teritoriul României [alin. (1)], iar prevederile actului normativ nu se aplică operațiunilor cu arme și muniții efectuate de către instituțiile publice cu atribuții în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice [alin. (2)]. Totuși, era de preferat ca ambele domenii să facă obiectul de reglementare a unei legi unice, având în vedere legătura strânsă dintre ele, uzul de armă neputând face parte decât din categoria mai largă a regimului armei respective.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
[3] Cu excepția unor autori (C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală. Conform noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 171-174; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 134-136; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 144-146; M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 12-48), s-ar părea că ceilalți autori au în vedere tot caracterul penal al faptei, atunci când intitulează secțiunea unui capitol dedicată analizei cauzelor justificative și a celor de neimputabilitate „cauze care exclud infracțiunea”; în cadrul acestora ar intra numai cele două categorii de cauze amintite [M.A. Hotca, Cauzele care exclud infracțiunea (Trăsăturile esențiale ale infracțiunii și cauzele care exclud infracțiunea), în ,,Instituții de drept penal”, de M.A. Hotca (coordonator) ș.a., Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 58].
[4] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 7, 12.
[5] Idem, p. 12.
[6] Idem, p. 7, 12-13.
[7] Idem, p. 13.
[8] R. Pannain, Manuale di diritto penale. Parte generale, vol. I, Unione Tipografico Editrice Torinese, Torino, 1962, pp. 613 și 617, apud M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 13 [autorul italian consideră că, dacă agentul realizează toate elementele obiective și subiective ale unei infracțiuni abstracte (fattispecie astratta), putem vorbi de o „faptă care constituie infracțiune”, al cărei caracter este pedepsibilitatea (punibilità), deoarece „infracțiunea” și „fapta pedepsibilă penal” sunt sinonime].
[9] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 13.
[10] Potrivit acestui text legal, „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei” (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
[11] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 13. Cu privire la analiza erorii de fapt principală și esențială, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 170-174.
[12] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 13.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] G. Antoniu, Vinovăția penală, ediția a 2-a, Editura Academiei, București, 2002, p. 205; C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 224.
[16] „Art. 15. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
[17] Cu privire la analiza acestor trăsături esențiale, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 61-65. În ceea ce privește critica concepției legiuitorului român, a se vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 19-20.
[18] V. Dongoroz, Explicații preliminare (Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei), în ,,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală”, de V. Dongoroz (coord.) ș.a., vol. I, Editura Academiei, București, 1969, p. 331.
[19] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 14.
[20] Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicționar de drept penal, Editura All Beck, București, 2004, p. 52; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal și drept procesual penal. Curs selectiv pentru licență, Editura All Beck, București, 2005, p. 39.
[21] În doctrină s-a precizat că, în raport cu reglementarea din Codul penal din 1969, denumirea de „cauze care înlătură caracterul penal” trebuia înlocuită cu aceea de „cauze care înlătură vinovăția”, deoarece sub denumirea „cauze care înlătură caracterul penal al faptei” se putea înțelege și „cauzele care înlătură pericolul social”, precum și „cauzele care înlătură cerința prevederii faptei de către legea penală”, cauze care, înlăturând tipicitatea, făceau parte din cauzele justificative (G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în ,,Revista de drept penal” nr. 1/2004, p. 37; Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 91).
[22] Pentru detalii, a se vedea Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Corecția domestică – cauză justificativă implicită, în ,,Dreptul” nr. 4/2013, p. 198-216.
[23] ,,Articolul 489. Măsurile disciplinare
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.”
[24] Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 2, revizuită și adăugită, op. cit., p. 145-146.
[25] Uzul de armă ilicit este incriminat în art. 343 C.pen., astfel:
,,(1) Uzul de armă letală sau interzisă, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.
(2) Uzul de armă neletală din categoria celor supuse autorizării, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.”
[26] În art. 2 pct. I.7 din Legea nr. 295/2004, republicată, uzul de armă este definit ca fiind executarea tragerii cu o armă. Prin armă se înțelege orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexă (art. 2 pct. I.1 din Legea nr. 295/2004). Arma de foc este orice armă portabilă cu țeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc și, ca urmare a construcției sale sau a materialului din care este confecționat, poate fi transformat în acest scop; în înțelesul Legii nr. 295/2004, nu sunt incluse în definiția armelor de foc armele prevăzute în categoriile D și E din anexă (art. 2 pct. I.2 din Legea nr. 295/2004).
[27] Potrivit art. 50 din Legea nr. 17/1996, comandanții sau șefii militari pot face uz de armă împotriva subordonaților, pentru a restabili ordinea, dacă alte măsuri de împiedicare sau de constrângere nu sunt posibile, atunci când acțiunile acestora sunt îndreptate în mod vădit spre trădarea patriei sau zădărnicirea îndeplinirii unei misiuni de luptă ori când periclitează în mod grav capacitatea de luptă a unității; în aceste cazuri, se face uz de armă, respectându-se prevederile referitoare la somația legală.
[28] În art. 523 din Legea nr. 17/1996, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 180/2016, se prevede că dispozițiile art. 46-52 din prima lege se aplică inclusiv instituțiilor care au încadrate persoane care ocupă funcții ce implică exercițiul autorității publice, înarmate cu arme de foc, în situațiile în care uzul de armă nu este reglementat prin lege specială.
[29] Art. 32 din Legea nr. 295/2004 prevede limitele exercitării uzului de armă, după cum urmează:
,,(1) Titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate în condițiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.
(2) Folosirea armelor de apărare și pază în poligoanele autorizate se poate face numai în condițiile stabilite prin regulamentele de ordine interioară ale acestora.”
La rândul său, art. 13 alin. (2) din același act normativ prevede:
,,Armele de apărare și pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane:
a) demnitarii, magistrații, diplomații, militarii și polițiștii, pe perioada cât sunt în activitate și după încetarea activității, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepția situației în care aceștia și-au pierdut calitatea din motive imputabile lor;
b) persoanele prevăzute de lege, care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității publice, pe perioada în care au această calitate, cu excepția personalului de pază din cadrul societăților specializate de pază;
c) persoanele incluse în programe de protecție a martorilor, pe perioada în care au această calitate.”
Potrivit art. 2 pct. III.2 din Legea nr. 295/2004, armele de apărare și pază sunt armele de foc scurte, recunoscute în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice, precum și a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice.
[30] În art. 19 alin. (5) C.pr.pen. se face distincție între cele două categorii de prejudicii, prevăzându-se că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.
[31] Art. 1391 C.civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, astfel:
,,(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.
(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispozițiile art. 253 – 256 rămân aplicabile.”
Art. 1392 C.civ. reglementează repararea cheltuielilor, după cum urmează:
,,Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.”
[32] În art. 1353 C.civ. se prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv. Dacă ne-am raporta numai la dispozițiile cu caracter penal ale art. 521 din Legea nr. 17/1996, atunci ar fi aplicabil art. 1365 C.civ. care prevede că:
,,Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.”
[33] ,,Art. 19. Obiectul și exercitarea acțiunii civile
(1) Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
(2) Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.
(3) Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condițiile art. 20 alin. (1) și (2), și are ca obiect, în funcție de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.
(4) Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.
(5) Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”
[34] ,,Art. 253
(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești competente.
(3) Angajatorul care a plătit despăgubirea își va recupera suma aferentă de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condițiile art. 254 și următoarele.”
,,Art. 254
(1) Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Salariații nu răspund de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
(3) În situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.
(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.”
[35] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.
[36] ,,Art. 1349. Răspunderea delictuală
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială.”
[37] M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 67.
[38] Cu privire la alte consecințe juridice proprii și improprii ale cauzelor justificative, care pot fi determinate și de uzul de armă licit, a se vedea M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Cauzele justificative, op. cit., p. 54-71, 117-118, 136-138, 157.
