ABSTRACT

Where a penalty has been established in accordance with the new Criminal Code and a concurrence was found between the offense judged in the present case and another offense for which the defendant was definitively convicted under the previous Criminal Code, situation not covered by the Decision no. 265/2014 of the Constitutional Court of Romania, it is necessary that the defendant be convicted to the penalty regime for concurrence of offenses which is, in fact, more favorable to him. If the penalty regime for concurrence of offenses of the old law applied (which, although it did not provide for the compulsory enforcement of a merger increment, does not limit this increment to one third of the total penalties not being executed, but only to the total), and as the defendant is a person who has shown a particular criminal perseverance and in the same kind of offense, a higher than one-third of the non-executed penalty should have been enforced; therefore, in such a case, the penalty regime for the concurrence of offenses in the new Criminal Code is more favorable to the defendant.

Finding the papillary trace in question on the outer window sill of the building from where the goods were stolen is not likely to induce any doubt as to the defendant committing the offense, especially since the study of the photo composition attached to the criminal investigation case file shows that it was created when the defendant left the premises of the building, being located on the outer edge of the window sill and showing the trace of the palm on which the defendant leaned so he could jump out.

Key words: enforcing the more favorable law, concurrence of offenses, merging penalties for concurrence of offenses, indirect evidence, papillary trace.

I. Prezentare speță. Prin Sentința penală din 28 mai 2014, pronunțată de către Judecătoria Sibiu:

1. În baza art. 386 din noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal (în continuare C.pen.), a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) din Codul penal anterior (în continuare C.pen. din 1969) în infracțiunea prevăzută în art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen.

2. În temeiul art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., a fost achitat inculpatul H.C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen.

3. S-a luat act că persoana vătămată Cabinet Medical Stomatologic ,,Dr. L.M.” nu s-a constituit parte civilă.

4. S-a dispus ca, potrivit art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat să rămână în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța sentința sus-menționată, instanța de fond a relevat următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu din data de 10 decembrie 2013, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale[1] și trimiterea în judecată a inculpatului H.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) C.pen. din 1969.

S-a reținut că, în perioada 12-15 august 2011, inculpatul a pătruns prin forțarea unui geam termopan de la parterul blocului nr. 3, urmată de escaladarea acestuia, în incinta Cabinetului Stomatologic ,,Dr. L.M.”, unde, dintr-o cameră dotată cu aparatură medicală, a sustras un laptop marca ,,Toshiba” și un monitor LCD marca ,,Samsung” (aspect confirmat prin procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa aferentă întocmite de către polițiștii din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu).

L.I.M., reprezentantul persoanei vătămate Cabinetul Stomatologic ,,Dr. L.M.”, a apreciat valoarea totală a prejudiciului la suma de 2.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor sustrase, dar a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal.

Cu ocazia cercetării locului faptei a fost descoperită, fixată și ridicată o urmă palmară de pe pervazul exterior al ferestrei, iar în urma examinării dactiloscopice comparative cu impresiunile papilare ale inculpatului H.C. s-a stabilit că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al palmei de la mâna stânga a inculpatului.

S-a apreciat de către procuror că, față de poziția procesuală a inculpatului și pentru lămurirea modului în care a acționat acesta, atunci când a creat urma palmară ridicată de pe pervazul exterior al ferestrei, urma este orientată spre interior, deci, putea fi creată de o persoană în dinamica procesului de escaladare a ferestrei dinspre exterior spre interior.

Mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și reținute în rechizitoriul sus-menționat sunt următoarele: plângerea formulată de L.I.M., reprezentantul Cabinetului Medical Stomatologic ,,Dr. L.M.”, împotriva persoanelor necunoscute pentru infracțiunea de furt; procesul-verbal de cercetare la fața locului; planșa-fotografică cu aspecte de la cercetarea la fața locului; declarațiile de constituire parte civilă date de către reprezentanții legali ai Cabinetului Medical Stomatologic ,,Dr. L.M.”; raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopică; declarațiile inculpatului H.C., prin care acesta nu a recunoscut fapta comisă, declarații ce se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză; Sentința penală nr. 161/2013 de condamnare a inculpatului, pronuțată de către Judecătoria Sectorului 6 București; prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului[2].

După sesizarea instanței de judecată, urmare a dispozițiilor acesteia, la dosarul cauzei s-a atașat o copie actualizată după cazierul judiciar al inculpatului.

Din declarația reprezentanților persoanei vătămate Cabinetul Stomatologic ,,Dr. L.M.”, L.I.M. și L.I.D., rezultă că aceștia își desfășoară activitatea, în calitate de medici stomatologi, la acest cabinet medical. În perioada 12-15 august 2011, o persoană necunoscută a forțat un geam al cabinetului situat la parterul unui bloc, iar din interior au sustras un laptop marca ,,Toshiba” și un monitor LCD marca ,,Samsung”, în valoare de 2.000 lei.

Este de subliniat că urma papilară palmară descoperită cu ocazia cercetării la fața locului a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la Cabinetului Stomatologic ,,Dr. L.M.”.

În cursul urmăririi penale, dar și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul a refuzat să dea declarații, înțelegând să uzeze de dreptul la tăcere.

Cu privire la aplicarea legii penale în timp, potrivit art. 5 alin. (1) C.pen., „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

Codul penal anterior prevedea pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. i) C.pen. din 1969 pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, iar noul Cod penal prevede pentru aceeași infracțiune pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Astfel, analizându-se comparativ cele două reglementări, se observă că legea nouă este mai favorabilă, motiv pentru care, în baza art. 386 C.pr.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen., se impune schimbarea încadrării juridice, așa cum s-a procedat mai sus.

În noul Cod de procedură penală, prezumția de nevinovăție este înscrisă printre regulile de bază ale procesului penal, în art. 4 statuându-se că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnității umane -, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

– vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

– sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea faza a procesului;

– la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată;

– în momentul adoptării unei hotărâri de condamnare definitive, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

– hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate cerințele menționate anterior sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției sale   printr-o hotărâre penală definitivă.

În prezenta cauză, singura probă relevantă este raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopică din data de 14 mai 2013, în care s-a menționat că urma papilară palmară în litigiu a fost creată de relieful papilar al palmei de la mâna stângă a inculpatului H.C. Însă se observă că această urmă a fost găsită pe pervazul exterior al geamului de la Cabinetului Stomatologic ,,Dr. L.M.”, și nu în interiorul acestuia, iar, pe de altă parte, această probă nu se coroborează cu niciun mijloc de probă administrat în cauză. Totodată, trebuie avut în vedere și faptul că nu s-a stabilit cu certitudine data la care s-a săvârșit infracțiunea, precum și faptul că inculpatul a fost prezent în acea zi la cabinetul sus-menționat.

Așadar, probele existente la dosar nu duc la concluzia certă că inculpatul a săvârșit infracțiunea de furt calificat pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 4 C.pr.pen.[3], se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică, tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Împotriva Sentinței penale din 28 mai 2014 a Judecătoriei Sibiu a declarat, în termen, apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, a se pronunța condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de furt sub aspectul căreia a fost trimis în judecată.

În motivare, parchetul-apelant a arătat, în esență, că urma palmară găsită la locul faptei și aparținând inculpatului, chiar dacă a fost descoperită pe pervazul exterior al geamului, este o urmă dinamică, produsă în procesul de părăsire a locuinței, chiar în locul efracționat, înălțimea pervazului necesitând un sprijin din partea celui care părăsește incinta pe geam. A mai susținut parchetul că data exactă a săvârșirii faptei nu are relevanță asupra concluziei referitoare la autorul ei, iar instanța de fond nu a oferit o explicație pertinentă a înlăturării concluziilor raportului de constatare dactiloscopică, cum, de altfel, nici inculpatul nu a oferit vreo explicație a existenței urmei create de palma sa la locul faptei.

Inculpatul, personal și prin apărătorul desemnat din oficiu, și-a exprimat poziția procesuală, în sensul respingerii apelului, însușindu-și motivarea primei instanțe.

Persoana vătămată, legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței de apel și nu și-a făcut cunoscută în vreun alt fel poziția procesuală.

Având în vedere că prin prezentul apel se solicită condamnarea inculpatului pentru prima dată în apel, după ce a fost achitat în primă instanță, instanța de apel, pentru a se pune în acord cu practica pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, a făcut demersuri pentru ca inculpatul să fie prezent în persoană, spre a-și formula apărarea și a discuta în contradictoriu probele administrate în cauză, dar și pentru a fi audiat, lucru pe care acesta l-a refuzat. Curtea de Apel Alba Iulia l-a reaudiat pe singurul martor din cauză.

Analizând sentința instanței de fond, prin prisma motivelor invocate dar și, potrivit art. 417 alin. (2) C.pr.pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de apel a subliniat că s-a făcut o apreciere greșită a probelor administrate în cauză de către prima instanță, preocupându-se, mai ales, să explice însemnătatea și modul de funcționare a regulii conform căreia dubiul profită inculpatului, fără a arăta însă de unde a extras respectivul dubiu.

Este adevărat că probele care creează instanței cel mai ușor certitudinea săvârșirii faptei de către un anumit făptuitor sunt probele directe, care demonstrează, într-o manieră nemijlocită, chiar acuzația ce face obiectul trimiterii în judecată. Astfel de probe rezultă, mai ales, din declarațiile făptuitorului însuși, din declarațiile martorilor oculari, din înregistrările audio sau video ale evenimentului.

În spețe precum cea de față, în care inculpatul nu a dat nicio declarație, în care nu există înregistrări sau declarații de martori oculari, deci, în care nu există probe directe, probele indirecte pot servi și ele la formarea convingerii instanței dacă, pe baza lor și prin intermediul unor raționamente logice, se poate trage o prezumție cu putere de certitudine, în sensul că inculpatul a săvârșit fapta de care este acuzat.

În categoria probelor indirecte se înscriu și urmele create de către făptuitor în câmpul infracțional, cunoscute în limbajul criminalistic de specialitate și sub denumirea de „martori muți”, pe baza cărora se poate ajunge la identificarea făptuitorului, urmele papilare fiind o specie de urme cu un potențial deosebit de identificare, dat de unicitatea urmelor papilare ale fiecărui individ.

Realizând, în concordanță cu dispozițiile art. 103 alin. (1) și (2) C.pr.pen., o proprie analiză a probelor administrate în cauză, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât prima instanță, după cum urmează:

Este cert faptul că în cabinetul stomatologic al doctorului L.M., situat la parterul unui bloc, a avut loc, în perioada 12-15 august 2011 (perioadă de sfârșit de săptămână, urmată de sărbătoarea Sf. Maria, când, ca regulă, cabinetele medicale stomatologice nu sunt deschise), o spargere, adică un furt prin efracția unuia dintre geamurile cabinetului. Această certitudine rezultă din plângerea persoanei vătămate și din aspectele relevate de cercetarea locului faptei de către organele de poliție.

O altă certitudine, în speță, o reprezintă descoperirea, cu ocazia aceleiași cercetări la fața locului, a unei urme palmare, create de mâna stângă a inculpatului, pe pervazul exterior al geamului efracționat. Această din urmă certitudine rezultă:

– pe de o parte, din procesul-verbal de cercetare a locului faptei, care conține toate elementele prevăzute în art. 131 cu raportare la art. 91 din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969) și care, împreună cu declarația martorului asistent C.L., atestă că cercetarea locului faptei s-a efectuat după toate regulile trasate de art. 129 din același cod;

– pe de altă parte, din concluziile raportului de constatare tehnico-științifică dactiloscopică, întocmit de către Serviciul Criminalistic din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu. În legătură cu acest raport, instanța de apel a precizat că, atâta vreme cât el a fost întocmit în deplină concordanță cu dispozițiile art. 112, art.113 și art. 115 alin. (1) C.pr.pen. din 1969, de către funcționari ai statului competenți să efectueze astfel de constatări, nu există niciun motiv a ne îndoi de veridicitatea concluziilor lui.

În prezența acestor fapte stabilite cu grad de certitudine, instanța de apel, ca și procurorul care a dispus trimiterea în judecată, poate trage, pe baza unei prezumții judiciare, cu același grad de certitudine, concluzia că inculpatul a săvârșit fapta de furt de care este acuzat.

La baza acestei concluzii, pe lângă cele mai sus arătate, au stat și împrejurările legate de:

– lipsa oricărei legături dintre inculpat și respectivul cabinet stomatologic, legătură care să poată explica într-un mod plauzibil prezența urmei papilare a inculpatului pe pervazul acelui cabinet (cu alte cuvinte, inculpatul nu este nici vecin cu respectivul cabinet, nu a fost nici pacient al acestuia, nu a fost nici angajat spre a face curățenie, spre exemplu, la acel cabinet, situații în care s-ar putea explica prezența urmei sale papilare);

– lipsa oricărei explicații din partea inculpatului în legătură cu prezența urmei sale papilare la locul faptei;

– „specializarea” infracțională a inculpatului, din al cărui cazier rezultă că a mai fost, în trecut, condamnat de patru ori pentru fapte de furt.

La acest punct al considerentelor, instanța de apel a ținut să explice că situarea urmei papilare în discuție pe pervazul exterior al geamului nu este de natură să inducă vreun dubiu în legătură cu săvârșirea faptei de către inculpat, mai ales că din studiul planșelor-foto aflate în dosarul de urmărire penală rezultă faptul că ea a fost creată în momentul în care inculpatul a părăsit incinta cabinetului stomatologic, fiind situată pe marginea exterioară a pervazului și reprezentând desenul palmei pe care inculpatul s-a sprijinit pentru a putea sări în exterior.

De asemenea, nici localizarea în timp a faptei cu o precizie mai mare de trei zile nu este de natură să inducă vreun dubiu, existând numeroase situații în practica judiciară când data exactă a unei fapte nu se poate cunoaște cu o precizie mai mare decât câteva zile, dat fiind specificul activității infracționale de a se desfășura, ca regulă, pe ascuns, în mod clandestin. Această clandestinitate, acest ocultism al activităților infracționale face ca, uneori (mai ales în cazul în care faptele sunt comise în perioade de sfârșit de săptămână sau de sărbătoare legală și în locuri care nu sunt frecventate în astfel de perioade), aceasta să fie cu greutate fixată în timp cu o precizie mai mare de câteva zile.

Având în vedere cele mai sus-menționate, instanța de apel a reținut ca fiind pe deplin dovedită comiterea faptei de sustragere de către inculpat a unui laptop și a unui monitor LCD, după ce a pătruns, prin forțarea geamului termopan al cabinetului stomatologic al doctorului L.M., situat la parterul unui bloc, în perioada 12-15 august 2011, faptă care întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din același cod.

Reținând încadrarea juridică de mai sus, instanța de apel a fost, implicit, de acord cu raționamentul primei instanțe referitor la legea penală mai favorabilă, care, prin limitele de pedeapsă mult reduse, este reprezentată de noul Cod penal.

În atari condiții, văzând și dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., instanța de apel a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu împotriva Sentinței penale din 28 mai 2014, pronunțată de către Judecătoria Sibiu, pe care a desființat-o doar sub aspectul soluției de achitare a inculpatului H.C., precum și sub acela al dispoziției referitoare la rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare și, rejudecând în aceste limite:

A. Constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpat, l-a condamnat pe inculpatul H.C. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută în art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din același cod (faptă comisă în perioada 12-15 august 2011).

(La stabilirea duratei pedepsei, instanța de apel a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 din codul sus-menționat, între care, în special cele referitoare la înrăirea infracțională a inculpatului, care continuă să persevereze în comiterea aceluiași gen de infracțiuni și care a impus orientarea spre o pedeapsă peste minimul special.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat, din analiza cazierului judiciar al inculpatului și a Sentinței penale din 21 februarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București, definitivă prin nerecurare la data de 12 martie 2013, că infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză este concurentă cu aceea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare prin sentința penală anterior menționată.)

B. În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1) C.pen., a contopit pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare și de 2 ani închisoare și a aplicat inculpatului H.C. pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând să execute, în final, o pedeapsă rezultantă principală de 2 ani și 6 luni închisoare.

[În situația în care s-a stabilit o pedeapsă potrivit noului Cod penal și s-a constatat concursul între infracțiunea din cauză și o altă infracțiune pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv potrivit Codului penal anterior, situație neacoperită de Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României[4], instanța de apel a considerat că trebuie să aplice inculpatului acel regim sancționator al concursului de infracțiuni care este, în concret, mai favorabil acestuia. Astfel, a subliniat că, dacă ar fi incident regimul sancționator al concursului de infracțiuni din legea veche (care deși nu prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de contopire, nu limita acest spor la o treime din totalul pedepselor care nu se execută, ci doar la totalul acestora), cum inculpatul este o persoană care a dat dovadă de o perseverență infracțională deosebită și în același gen de infracțiuni, s-ar fi impus aplicarea unui spor mai mare decât o treime din pedeapsa care nu se execută, astfel că a ajuns la concluzia că, în concret, în această speță, regimul sancționator al concursului de infracțiuni din noul Cod penal este mai favorabil inculpatului.]

C. Potrivit art. 45 alin. (3) C.pen., a aplicat, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.pen. din 1969 (pedeapsă accesorie aplicată prin Sentința penală din 21 februarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București).

D. În temeiul art. 40 alin. (3) C.pen., a scăzut din durata pedepsei rezultante principale de 2 ani și 6 luni închisoare perioada deja executată din pedeapsa aplicată prin Sentința penală din 21 februarie 2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București, respectiv perioada 5 noiembrie 2012-26 august 2014 [astfel cum aceasta rezultă din nota telefonică efectuată cu Penitenciarul Aiud și din fișa de cazier judiciar (actualizat) al inculpatului].

E. În temeiul art. 274 alin. (1) C.pr.pen., inculpatul H.C. a fost obligat să plătească statului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și în faza de judecată în primă instanță, sumă în care nu sunt incluse onorariile apărătorilor din oficiu din cele două faze procesuale.

F. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.

(Neștiindu-se valoarea exactă a laptopului și a monitorului sustrase, nefiind de ajuns simpla declarație a persoanei vătămate în acest sens, instanța de apel nu a putut proceda la confiscarea de la inculpat a contravalorii acestor bunuri.)

G. A dispus ca, în baza art. 275 alin. (3) C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel să rămână în sarcina acestuia.

[Conform art. 272 și art. 273 alin. (1) și (5) C.pr.pen., Serviciul contabilitate din cadrul Curții de Apel Alba Iulia a plătit, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat, martorului C.L. suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de transport la instanță (pe ruta Sibiu-Alba Iulia și retur, la două termene de judecată, respectiv acela din 24 noiembrie 2014, când nu a putut fi audiat din cauza lipsei inculpatului arestat în altă cauză, și acela din 16 februarie 2015, când martorul a fost audiat).]

H. În temeiul art. 5 lit. a) din Protocolul privind onorariile apărătorilor din oficiu, a stabilit pentru avocatul B.M., apărător desemnat din oficiu pentru inculpat în apel, onorariul în sumă de 200 lei, care, potrivit art. 272 C.pr.pen., se va avansa din fondul special destinat al Ministerului Justiției.

(C. Ap. Alba Iulia, S. pen. și pentru cauze cu minori și de familie, Dec. pen. nr. 185/A/2015)

II. Notă parțial aprobativă. 1. În mod corect, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. b) și art. 40 alin. (1) C.pen.[5]

Potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Conform art. 34 alin. (2) C.pen. din 1969, prin adăugarea sporului nu se putea depăși totalul pedepselor stabilite de către instanță pentru infracțiunile concurente; în speță, totalul era de 3 ani și 6 luni. Așadar, sporul care se putea adăuga era mai mare (până la 3 ani și 6 luni) decât acela care rezulta din aplicarea dispozițiilor noului Cod penal (adică o treime din totalul pedepselor care nu se execută, mai exact o treime din pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, deci 6 luni închisoare).

În cadrul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracțiune săvârșită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 C.pen.[6] Deci, legea penală mai favorabilă s-a dovedit a fi noul Cod penal.

2. Urmele papilare create în afara locurilor faptelor comise (pe exteriorul geamului unei mașini sau locuințe etc.) ridică mari probleme în practică. Pentru a sta la baza unei condamnări, ele trebuie coroborate cu alte probe, cu excepția refuzului făptuitorului de a da declarații sau explicații ale prezenței urmei sale. Nu trebuie să uităm că asemenea urme pot fi create și accidental de către unele persoane care trec prin zonele respective; chiar, în speță, inculpatul fusese prezent în incinta acelui cabinet, înaintea săvârșirii faptei, așa cum a precizat instanța de fond.

Specializarea infracțională a inculpatului dedusă din fapte anterioare nu poate fi probă în acuzare, ajugându-se, în mod arbitrar și periculos, la condamnarea unei persoane doar pentru că fapta sa din trecut ar fi asemănătoare cu o alta săvârșită ulterior.

Pe de altă parte, modul de operare (modus operandi) constituie numai un indiciu care ajută organele de urmărire penală în activitatea lor de identificare a autorilor necunoscuți, dar acesta nu a fost și nici nu poate fi ridicat la rangul de probă, și mai ales una certă.

Cu excepția noului Cod de procedură civilă[7] și a Codului de procedură penală din 1937, prezumțiile, și mai ales cele judiciare, nu sunt admise de noul Cod de procedură penală[8]. În procesul penal român funcționează o singură prezumție, și anume aceea de nevinovăție, care operează în favoarea făptuitorului/suspectului/inculpatului. Prin urmare, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului [art. 4 alin. (2) C.pr.pen.]; deci, numai în această ipoteză instanța poate apela la prezumția judiciară, însă doar în favoarea suspectului sau inculpatului.

[1] Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procurorul putea dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și prin rechizitoriu.

[2] Legiuitorul noului Cod de procedură penală nu a preluat instituția prezentării materialului de urmărire penală inculpatului din Codul de procedură penală anterior (din 1969) (cu privire la critica poziției legiuitorului, a se vedea O. Predescu, Gh. Ivan, Marile sisteme procesuale penale și sistemul procesual penal român, în ,,Pro Lege” nr. 1/2017, p. 22-23, http://revistaprolege.ro/marile-sisteme-procesuale-penale-si-sistemul-procesual-penal-roman/, accesat la 22 ianuarie 2018).

[3] Principiul aflării adevărului este prevăzut în art. 5 C.pr.pen.

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. Curtea Constituțională a României a statuat că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

În articolul sus-menționat, intitulat ,,Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei”, se prevede:

,,(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”

[5] ,,Art. 39. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

[…]

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

[…]”

,,Art. 40. Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.

[…]”

[6] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Dec. nr. 29/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2016).

[7] ,,Art. 328. Prezumțiile legale

(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.

(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.”

,,Art. 329. Prezumțiile judiciare

În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”

[8] În același sens, G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 724-725.