Dec. C.C.R. nr. 90/2017 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 90/2017, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală ridicată de I.P. în dosarul nr. 40.453/3/2015/a1 al Tribunalului București – S. I pen. și a constatat că soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională.

Argumentele C.C.R.:

Potrivit dispozițiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.), organul judiciar care a dispus extinderea sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. Per a contrario, în situația schimbării încadrării juridice, organul judiciar nu este obligat să-l informeze pe acuzat cu privire la aceasta.

Stabilirea încadrării juridice este un procedeu juridic care presupune realizarea de către organele judiciare a concordanței între conținutul legal al infracțiunii și conținutul său concret. În esență, se stabilește denumirea infracțiunii și a dispoziției din Codul penal sau dintr-o lege specială, care vizează acea infracțiune.

Necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei poate fi determinată fie de o greșită apreciere inițială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reținerea unei încadrări juridice diferite față de cea inițială. Schimbarea încadrării juridice poate avea consecințe asupra competenței de desfășurare a urmăririi penale, asupra obligativității asigurării asistenței juridice, asupra caracterului oficial al procesului penal și altele.

Ținând seama de situațiile în care poate interveni o schimbare de încadrare juridică, se constată că acestea vizează fie extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiași infracțiuni, cu schimbarea încadrării juridice, în cazul infracțiunii continuate sau complexe ori a celor cu consecințe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in rem, fie extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiași infracțiuni, cu schimbarea încadrării juridice în cazul infracțiunilor continuate sau complexe, ori a celor cu consecințe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in personam.

Practic, în prima fază a procesului penal, încadrarea juridică a unei fapte penale este menționată în ordonanța de începere a urmăririi penale, în cea de continuare a acesteia față de suspect, în cea de punere în mișcare a acțiunii penale, în rechizitoriu, în ordonanțele de clasare sau renunțare la urmărirea penală și în cuprinsul oricărei ordonanțe emise potrivit art. 286 alin. (2) lit. c) C.pr.pen.[1].

Spre deosebire de faza de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice se poate dispune, potrivit art. 386 C.pr.pen., și în faza de judecată când, ,,instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.”

Soluția legislativă criticată în prezenta cauză este similară cu aceea existentă în art. 238 din Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969). Nici atunci nu exista obligația organelor de urmărire penală de a-l informa pe învinuit/inculpat cu privire la schimbarea încadrării juridice. Cu toate acestea eventualele consecințe în planul exercitării dreptului la apărare și la un proces echitabil puteau fi remediate cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală când, în acord cu art. 257 C.pr.pen. din 1969, procurorul, primind dosarul, îl chema pe învinuit/inculpat și îi punea în vedere că are dreptul să ia cunoștință de întreg materialul de urmărire penală, arătându-i încadrarea juridică a faptei și că are dreptul să formuleze cereri noi sau să facă declarații suplimentare.

În prezent, ținând seama de particularitățile fiecărei spețe, se constată că în cazul în care schimbarea încadrării juridice intervine în cursul cercetărilor penale in rem, nu se pune vreo problemă legată de exercitarea dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 307 C.pr.pen., persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Cu toate acestea, când necesitatea schimbării încadrării juridice este impusă în cursul urmăririi penale in personam de împrejurări noi care constituie act material al aceleiași infracțiuni (în cazul infracțiunilor complexe sau continuate ori a celor cu consecințe deosebit de grave; de exemplu, urmărirea penală se desfășoară cu privire la infracțiunea de furt și se descoperă luarea altor bunuri de la aceeași persoană la intervale de timp diferite sau se cercetează o infracțiune de furt și se descoperă că s-au exercitat violențe pentru luarea bunului) ori de o eroare/greșeală de apreciere a încadrării juridice inițiale, se constată că echitatea procedurii este afectată în funcție de momentul procesual în care intervine schimbarea de încadrare juridică.

Astfel, prin Decizia nr. 599/2014 a Curții Constituționale a României[2], paragr. 33-34, s-a reținut că noțiunea de ,,acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția) și poate fi definită drept ,,notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor ,,repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” [a se vedea: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg), cauza Deweer contra Belgiei, Hotărârea din 27 februarie 1980, paragr. 46; C.E.D.O., cauza Eckle contra Germaniei, Hotărârea din 15 iulie 1982, paragr. 73]. În acest sens, s-a statuat că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalități de acuzație în materie penală, reglementate de: art. 307 – referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect[3]; art. 309 – referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la aducerea la cunoștință a calității de inculpat[4]; art. 327 lit. a) – referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată[5]. Dacă în primele două situații organul judiciar este obligat potrivit art. 307 și art. 309 C.pr.pen. să aducă la cunoștință suspectului sau inculpatului natura acuzației, situația este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mișcare a acțiunii penale. Astfel, persoana interesată nu beneficiază de plenitudine de exercițiu în vederea atingerii finalității urmărite prin exercitarea dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. În acest sens, prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în cauza Mattoccia contra Italiei, paragr. 58-72, Curtea de la Strasbourg a statuat că cerințele de la paragr. 3 al art. 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragr. 1. În acest sens, cerinței de la art. 6 paragr. 3 lit. a) din Convenție trebuie să i se acorde o atenție sporită, notificarea acuzației jucând un rol crucial în procesul penal. De aceea, oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoștință cu promptitudine și în detaliu, atât cauza acuzației, respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât și natura acuzației, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale. Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informații complete și detaliate privind acuzațiile împotriva unui pârât este o condiție esențială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. Amploarea acestor informații variază în funcție de particularitățile fiecărei spețe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcție de respectarea cerințelor art. 6 paragr. 1 și 3 lit. a) din Convenție, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărării.

Așa fiind, acuzatul trebuie informat în mod corespunzător și deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzației.

În hotărârea sus-menționată au fost supuse analizei instanței europene aspecte legate de cauza acuzației, respectiv cele referitoare la data săvârșirii infracțiunii și la locul în care a fost comisă fapta, aspecte care s-au modificat pe parcursul derulării procedurilor și care nu au fost cunoscute de persoana acuzată. Drept urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că a fost încălcat dreptul reclamantului de a fi informat, în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și dreptul de a avea timp și înlesniri adecvate pentru pregătirea apărării. În același sens s-a pronunțat Curtea de la Strasbourg și prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunțată în cauza Malofeyeva contra Rusiei, paragr. 113-120.

Prin urmare, aspectele legate de respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost definite și de jurisprudența instanței europene, trebuie examinate în funcție de ansamblul procesului și de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. De aceea, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului (a se vedea Decizia Curții Constituționale a României nr. 599/2014, paragr. 31).

Totodată, prin Decizia nr. 24/1999[6], Curtea Constituțională a României, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 257 C.pr.pen. din 1969, a constatat că dispoziția ,,… dacă socotește necesar …” din art. 257 este neconstituțională. Cu acel prilej, s-a reținut că problema constituționalității art. 257 C.pr.pen. din 1969 privește în fapt obligația, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema și el pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operațiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoștință trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului. Așa fiind, s-a constatat că este încălcat art. 24 din Constituția României, republicată, întrucât ,,dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu și obligația chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înștiințat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiții, învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător și nici să dispună de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea, neavând cunoștință de soluția dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.”

Aceleași rațiuni sunt valabile și cu privire la soluția legislativă ce se desprinde din interpretarea art. 311 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală, întrucât există posibilitatea ca, după punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță, existența unor împrejurări noi ori constatarea unei erori de apreciere a încadrării juridice inițiale să impună schimbarea încadrării juridice a faptei. În această situație, inculpatul nu beneficiază de dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp și în mod amănunțit cu privire la natura acuzației, art. 10 alin. (3) C.pr.pen.[7] stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mișcare a acțiunii penale și nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut inițial care este cauza acuzației nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a acelorași fapte antisociale, producând consecințe în planul răspunderii penale ori asupra competenței de desfășurare a urmăririi penale evidențiază, în acord și cu principiul legalității procedurilor penale, interesul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a¹) C.pr.pen.[8], cu privire la fapta pentru care este cercetat și la noua încadrare juridică a acesteia.

Potrivit art. 327 C.pr.pen., cauzele penale pot fi rezolvate, fie cu emiterea unei ordonanțe – prin care se dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală –, fie cu emiterea rechizitoriului. Or, în această din urmă situație, inculpatului îi este afectat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menținut în eroare cu privire la noua natură a acuzației în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. (2) C.pr.pen.[9], nebeneficiind de timpul și mijloacele adecvate pentru a reacționa și pentru a-și organiza apărarea.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a statuat prin Hotărârea nr. 1.050/2004 că, având în vedere consecințele unei schimbări de încadrare juridică, aceasta nu poate avea loc decât în anumite condiții, a căror îndeplinire constituie o garanție, atât a dreptului la apărare al părților și, în primul rând, al inculpatului, cât și a soluționării corecte a cauzei. În cazul schimbării încadrării juridice instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se creează o situație mai ușoară sau mai grea pentru inculpat. Mai mult, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în cauza Adrian Constantin contra României, C.E.D.O. a statuat că schimbarea încadrării juridice, în timpul deliberării, conduce la nerespectarea garanțiilor procedurale menite să ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal și factual al acuzației. Astfel, s-a adus atingere dreptului inculpatului de a fi informat, în mod detaliat, cu privire la natura și cauza acuzației, precum și dreptului de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării. Așa fiind, instanța europeană a statuat că ,,nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracțiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă; aceasta evidențiază doar faptul că se poate susține că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzația principală” (paragr. 25).

Notă aprobativă:

Intervenția Curții Constituționale a României este bine-venită, în contextul în care legiuitorul noului Cod de procedură penală nu a mai preluat instituția prezentării materialului de urmărire penală, așa cum era reglementată în art. 250-254 și art. 257 C.pr.pen. din 1969[10], organul de urmărire penală fiind obligat ca la terminarea urmăririi penale să-i prezinte învinuitului/inculpatului dosarul cauzei, cu toate actele adunate până în acel moment, arătându-i și încadrarea juridică a faptei săvârșite. Exista astfel garanția că învinuitul/inculpatul a luat cunoștință atât de cauza acuzației, respectiv faptele materiale reținute în sarcina lui, cât și de natura acuzației, adică încadrarea juridică a acestor fapte materiale, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. În atari condiții, opinăm că este necesară reintroducerea de îndată a acestei instituții în dreptul nostru procesual penal[11].