Antonia-Eleonora CONSTANTIN*

Procuror-șef adjunct secție − Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția judiciară[1]

ABSTRACT

In the third part of the study, the author proceeds to investigate the civil liability of the Romanian State in the case of judicial errors occurring when the Romanian judicial authorities enforce European arrest warrants issued by other States.

Key words: judicial error, European arrest warrant, civil liability of the Romanian State.

§6. Arestarea preventivă în contextul executării mandatului european de arestare. Examen de constituționalitate și de convenționalitate

6.1. Reținerea și arestarea unei persoane în vederea predării acesteia constituie indubitabil privări de libertate care, pentru a nu fi arbitrare, trebuie să fi fost dispuse cu respectarea dispozițiilor legale și să respecte exigențele art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), aplicabilă și în faza de executare a mandatului european de arestare.

Potrivit art. 12 teza I din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

207. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 100 și art. 101 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 rezultă că, de lege lata, atât atunci când mandatul european de arestare este primit de parchetul de pe lângă curtea de apel, cât și atunci când procedura de executare are la bază o semnalare în vederea arestării care echivalează cu un mandat european de arestare, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel, prealabil sesizării curții de apel competente, dispune reținerea persoanei solicitate, după ascultarea acesteia, în prezența apărătorului. Măsura reținerii este dispusă prin ordonanță motivată și poate dura cel mult 24 de ore.

Potrivit art. 101 alin. (4) din legea sus-menționată, procurorul din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripție a fost prinsă persoana solicitată sesizează curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea predării.

Judecătorul sesizat potrivit art. 101 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 poate admite, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și dispune arestarea provizorie în vederea predării, pe o durată de cel mult 15 zile, sau poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului și, dacă este cazul, dispune punerea în libertate a persoanei reținute.

În scopul asigurării bunei desfășurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare sau al împiedicării sustragerii persoanei solicitate de la procedura de executare a mandatului european de arestare, instanța dispune, prin încheiere motivată, aplicarea, pe o durată de cel mult 30 de zile, a uneia din măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală român.

Rezultă că, prin derogare de la prevederile art. 212 C.pr.pen. român, în procedura specială a executării mandatului european de arestare, procurorul nu poate lua față de persoana solicitată măsura controlului judiciar și nici nu poate propune această măsură curții de apel.

208. Reținerea dispusă de către procuror, în temeiul dispozițiilor din Legea nr. 302/2004, nu are altă natură juridică decât aceea de măsură de drept procesual penal privativă de libertate[2], astfel încât aceasta trebuie să respecte art. 5 paragr. 1 din Convenție, care stipulează că orice persoană are dreptul la libertate, iar lipsirea de libertate poate avea loc în situații speciale anume prevăzute în acest act normativ.

209. Împrejurarea că persoana solicitată la predare, în temeiul unui mandat european de arestare, nu are calitatea de inculpat într-un proces penal aflat pe rolul organelor judiciare române nu poate aduce atingere drepturilor conferite de către lege persoanei care urmează să fie privată de libertate, precum și obligațiilor organelor de urmărire penală[3].

210. În doctrina anterioară modificărilor aduse Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 300/2013 s-a arătat că îndeplinirea obligațiilor organului de urmărire penală de a aduce la cunoștința persoanei solicitate a împrejurării că pe numele său a fost emis un mandat european de arestare, scopul acestui mandat (în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei pedepse în străinătate), fapta pentru care este învinuită și încadrarea ei juridică, precum și respectarea drepturilor conferite de către lege persoanei solicitate nu trebuie privite și tratate ca având un caracter pur formal[4].

Ipotetic, este invocată situația unei persoane pe numele căreia s-a emis un mandat european de arestare de către o autoritate judiciară străină, care, din cauza unor motive medicale sau de infirmitate, nu a ieșit niciodată din țară și nu a avut posibilitatea obiectivă de a comite vreo infracțiune în străinătate.

În esență, dacă activitățile pe care ar trebui să le desfășoare procurorul ar consta doar în stabilirea identității persoanei vizate în mandatul european de arestare și nu s-ar accepta posibilitatea persoanei de a face dovada, de pildă, că există o coincidență de date de stare civilă ori alte asemenea împrejurări, procedura și rolul procurorului ar avea un caracter pur formal.

De aceea, s-a considerat că, atunci când în urma audierii persoanei solicitate, constată realitatea apărărilor formulate de aceasta, procurorul nu are dreptul să mai dispună măsura privativă de libertate a reținerii, ci are doar unele posibilități, și anume: să asigure prezența persoanei respective, în stare de libertate, în fața instanței competente ori să restituie mandatul european de arestare instanței, urmând ca aceasta să solicite informații suplimentare de la organul judiciar străin emitent[5].

Însă aceste soluții judicioase au primit o consacrare normativă expresă cu prilejul modificării Legii nr. 302/2004, doar sub aspectele ce vizează dreptul la apărare.

211. Actuala redactare a dispozițiilor legale, impunând procurorului reținerea persoanei căutate și propunerea arestării provizorii a acesteia, perpetuează neajunsurile observate în precedent.

Astfel, nici în prezent legea nu prevede soluția pe care procurorul ar putea să o adopte, în situația în care constată că persoana localizată nu este una și aceeași cu persoana solicitată ori atunci când există motive de refuz obligatoriu.

O întrebare legitimă se ridică: s-ar putea considera că, în asemenea situații, procurorul ar putea dispune clasarea cauzei, față de conținutul normativ al art. 99 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, care consacră această soluție doar pentru ipoteza în care, din verificările efectuate, rezultă, în mod neîndoielnic, că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României? Într-o interpretare restrictivă a legii, s-ar putea considera că ipoteza la care acesta se referă vizează doar lipsa fizică a persoanei solicitate și că, în plus, această lipsă trebuie să fie neîndoielnică, ceea ce presupune faptul că persoana căutată a părăsit teritoriul României. În această interpretare este exclusă lipsa juridică, din cauza uzurpării de identitate.

Într-o interpretare extensivă a legii, atașată doctrinei interpretării conforme (care impune instanțelor naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele recunoscute de către acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a deciziei-cadru sus-menționate și a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de către aceasta, efectul util al deciziei-cadru în discuție neputând fi invocat în defavoarea unor drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la situația în care executarea mandatului european de arestare ar trebui refuzată), s-ar putea opina că soluția clasării poate fi adoptată sau, în orice caz, procurorul ar putea lua, în prealabil, măsura controlului judiciar menită să prevină fuga persoanei căutate, în vederea lămuririi, pe calea schimbului de informații suplimentare, a problemelor legate de identificare. Această din urmă soluție nu periclitează efectul util al deciziei-cadru sus-menționate și se înscrie în litera și spiritul acesteia, de vreme ce însuși legiuitorul Uniunii Europene, făcând trimitere la dreptul național, lasă statelor membre de executare să aleagă marja de acțiune în privința identificării și aplicării mijloacelor apte să prevină fuga persoanei solicitate.

De aceea, apreciem că, de lege ferenda, se justifică reconsiderarea rolului procurorului în procedurile prealabile ale executării mandatului european de arestare, prin consolidarea filtrului de legalitate pe care îl presupune această fază a procedurii, cu oferirea unei soluții normative exprese pentru consolidarea garanțiilor de protecție a drepturilor fundamentale.

212. Până la acest moment, achiesăm la interpretarea extensivă, în sensul că procurorul se poate orienta către măsura controlului judiciar. Această soluție nu este contra legem, încadrându-se în limitele interpretării conforme, de vreme ce decizia-cadru sus-menționată lasă autorităților judiciare din statul membru de executare posibilitatea de a lua orice măsuri prevăzute în legislația națională pentru a preveni fuga persoanei solicitate și, în scopul protejării unor drepturi fundamentale, prevederile din Legea nr. 302/2004, ca lege specială, trebuie aplicate cu luarea în considerare și a opțiunilor oferite de Codul de procedură penală român, lege generală în materia măsurilor preventive. În această interpretare și aplicare a legii se asigură un just echilibru între imperativele aflate în discuție: pe de o parte, asigurarea efectului util al deciziei-cadru și, pe de altă parte, protecția unor drepturi fundamentale atunci când există un dubiu rezonabil asupra identității dintre persoana căutată și persoana localizată, ceea ce ar justifica o ingerință mai ușoară în dreptul acesteia din urmă la libertate și siguranță.

6.2. Revenind asupra exigențelor reținerii și arestării provizorii, în vederea predării, observăm că, în jurisprudența Curții Constituționale a României, s-a stabilit că dispozițiile legale referitoare la punerea în executare a mandatului european de arestare, care, conform art. 4 și art. 7 din Legea nr. 302/2004, se aduce la îndeplinire potrivit dreptului procesual român, cu condiția respectării preeminenței dreptului internațional, interesează cu precădere cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel încât nu poate fi pus semnul egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat european de arestare și aceea dispusă ca urmare a emiterii unui mandat de arestare preventivă emis de către judecătorul român în condițiile Codului de procedură penală[6].

213. Autoritatea judecătorească română chemată să execute un mandat european de arestare poate hotărî asupra predării, dar nu poate să se pronunțe cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acesteia, deci a hotărârii judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene, se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana va beneficia de toate garanțiile procesuale existente[7].

214. Judecătorul român hotărăște asupra arestării persoanei solicitate, în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului și nicidecum nu se pronunță cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de către autoritatea străină ori asupra oportunității arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale[8].

215. În logica Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, care este implementată la nivel național prin Legea nr. 302/2004, autoritatea judecătorească a statului membru în care persoana a fost arestată poate hotărî predarea acesteia, dar nu poate să se pronunțe cu privire la temeinicia măsurii preventive sau a hotărârii judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei acestora se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana solicitată va beneficia de toate garanțiile procesuale existente[9].

Însă Curtea Constituțională a României nu a ezitat să observe că măsura arestării preventive dispusă, în vederea predării către un stat membru al Uniunii Europene, constituie o măsură privativă de libertate temporară dispusă în acord cu art. 23 alin. (2) din Constituția României, republicată, care satisface pe deplin exigențele constituționale prevăzute în art. 21 din același act normativ, partea având la îndemână toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil (dreptul persoanei arestate de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu, de a fi asistată gratuit de către un interpret în cazul în care nu înțelege sau nu vorbește limba română ori dreptul de a formula contestație împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.)[10].

216. Din perspectiva aplicării, în privința arestării sus-menționate, a dispozițiilor art. 5 din Convenție, observăm orientarea predilectă a instanțelor române, inclusiv a celei mai înalte jurisdicții, către raportarea la dispozițiile art. 5 paragr. 1 lit. c) din același act normativ ce vizează detenția unei persoane cu privire la care există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice să se creadă în necesitatea de a o împiedica să o săvârșească sau să fugă după săvârșirea acesteia, privare de libertate ce are un scop precis, și anume aducerea acestei persoane în fața autorității judiciare competente, și trebuie să beneficieze de garanțiile prevăzute în art. 5 paragr. 3 și 4 din Convenție[11]. Pe baza acestor dispoziții (din Convenție), instanța supremă a stabilit că se recunoaște dreptul de a reține o persoană pe baza unei suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracțiune recunoscută ca atare de legea internă. În lipsa unei definiții a noțiunii de „motive verosimile” sau „motive plauzibile”, acestea urmează a fi examinate de către statele naționale în raport cu circumstanțele fiecărui caz în parte, instanța de fond putând, în condițiile în care apreciază că informațiile sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri cu privire la predarea persoanei solicitate, să fixeze un termen pentru comunicarea acestora[12].

În atari condiții, este util să amintim că mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condițiile legii pe plan intern, iar mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în țară, întrucât persoana în cauză se sustrage pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene[13].

În această cheie de lectură, având în vedere și principiul încrederii și recunoașterii reciproce pe care se fundamentează mecanismul executării unui mandat european de arestare, aprecierea asupra existenței motivelor verosimile de a se bănui o persoană că a săvârșit o faptă incriminată de normele interne de drept penal ale unui stat membru aparține exclusiv autorităților judiciare din acest stat, emitent al mandatului european de arestare, și depinde de circumstanțele fiecărei cauze, criteriul utilizat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.) pentru aprecierea acestui aspect fiind cel al unui observator obiectiv[14]. Prin urmare, din această perspectivă și doar sub acest aspect, autoritățile judiciare de executare nu ar putea face propriul control de convenționalitate al arestării persoanei bănuite că a săvârșit o infracțiune, întrucât un asemenea control al echivala cu o statuare asupra temeiniciei acuzației și a arestării sau a condamnării.

217. Din perspectiva celei de-a doua ipoteze prevăzută în art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, care se referă la deținerea unei persoane bănuite că a săvârșit o infracțiune, spre a o împiedica să se sustragă urmăririi penale, orice discuție este redundantă, de vreme ce premisa emiterii mandatului european de arestare constă în însăși sustragerea persoanei căutate. De altfel, C.E.D.O. a stabilit că art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ nu cere ca detenția persoanei împotriva căreia se desfășoară o procedură de expulzare sau extrădare să fie în mod rezonabil necesară pentru a preveni comiterea altor infracțiuni sau fuga. Din această perspectivă, art. 5 paragr. 1 lit. f) din actul normativ sus-menționat cere un alt nivel de protecție față de cel prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, singura cerință fiind aceea ca măsura să fie luată în vederea extrădării[15].

De aceea, art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție nu este aplicabil ratione materiae unor privări de libertate, precum cele analizate în prezentul studiu, și considerăm că examenul de convenționalitate asupra unei detenții în vederea predării, în statul membru de executare, poate fi efectuat doar din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ, care dispune că o persoană poate fi privată de libertate dacă împotriva ei se găsește în curs de desfășurare o procedură de expulzare sau extrădare. Această apreciere are în vedere, pe de o parte, originea mecanismului mandatului european de arestare, concepția inițială asupra sa fiind aceea a unei extrădări simplificate, prin eliminarea formalităților birocratice și administrative, precum și a factorului de oportunitate politică și, pe de altă parte, efectul final al procedurii – predarea persoanei solicitate[16].

Articolul 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție nu impune ca arestarea în vederea extrădării să fie rezonabil necesară, spre exemplu, pentru a preveni săvârșirea unei infracțiuni sau fuga[17]. Din această perspectivă, art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ prevede un nivel de protecție diferit față de cel din art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, singura cerință fiind aceea ca măsura să fie luată în vederea extrădării sau expulzării, adică să existe o astfel de procedură în curs, fiind irelevant pentru aplicarea sa dacă decizia de extrădare este justificată potrivit dreptului național sau Convenției.

218. Pentru a fi legală, detenția prevăzută în art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție trebuie să respecte regulile de fond și de procedură din legislația națională aplicabilă.

C.E.D.O. a arătat că, pentru a examina dacă o privare de libertate în vederea extrădării sau expulzării respectă principiul legalității interne, trebuie să se aprecieze nu numai asupra existenței legislației în vigoare, ci și asupra calității normelor juridice aplicabile celor interesați. Aceasta presupune ca legea națională ce autorizează privarea de libertate să fie suficient de accesibilă și precisă spre a evita orice posibil comportament arbitrar al autorităților naționale[18].

219. De asemenea, respectarea dreptului național nu este suficientă, art. 5 paragr. 1 din Convenție impunând ca detenția să fie conformă cu scopul protejării individului împotriva arbitrariului; este un principiu fundamental potrivit căruia nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 paragr. 1 din același act normativ[19].

220. Dacă procedurile de extrădare nu sunt urmate cu diligența cuvenită, detenția contravine art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție[20].

Pentru a nu fi considerată arbitrară, o măsură privativă de libertate, pe temeiul articolului sus-menționat, trebuie luată cu bună-credință și să se afle în legătură cu motivele invocate de către Guvern[21].

Conform principiilor generale consacrate în jurisprudența C.E.D.O., o detenție este arbitrară când, chiar fiind conformă legislației naționale, există un element de rea-credință sau de înșelătorie din partea autorităților[22]. Condiția absenței arbitrariului impune nu numai ca ordinul de plasare în detenție, ci și executarea acestei decizii să respecte scopul restricțiilor autorizate la litera pertinentă a art. 5 paragr. 1 din Convenție[23].

221. În ceea ce privește arestarea unei persoane, după ce numele acesteia fusese șters din lista persoanelor date în urmărire, C.E.D.O. a acceptat că se poate întâmpla ca un agent al unui stat membru al Convenției să se comporte ilegal, dar cu bună-credință. Totuși, chiar dacă nu a existat nicio vină din partea poliției care a efectuat arestarea, guvernele sunt responsabile, în baza Convenției, pentru actele oricărei instituții de stat, dat fiind faptul că în fața C.E.D.O. este angajată răspunderea internațională a statului. Prin urmare, s-a constatat că arestarea nu a fost legală. Singurul motiv pentru arestarea reclamantului fusese lipsa de cooperare între autoritățile competente ale statului. Faptul că poliția nu verificase existența unui mandat de arestare valid fusese agravată de omisiunea altei secții de poliție de a raporta faptul că urmărirea penală împotriva reclamantului fusese încheiată. C.E.D.O. a considerat surprinzător faptul că departamentul responsabil din cadrul Ministerului de Interne fusese lent în actualizarea bazei de date, întârziind câteva luni. S-a observat și că arestarea reclamantului nu fusese consemnată în registrele poliției, ofițerul responsabil refuzând expres acest lucru. De aceea, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție[24].

Deși, în această cauză, încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție rezulta dintr-o cooperare defectuoasă a autorităților polițienești ale aceluiași stat, ipoteza există și în relațiile ce aparțin cooperării judiciare internaționale, atunci când, de pildă, retragerea mandatului european de arestare ori revocarea acestuia nu au fost notificate, iar semnalarea din Sistemului de Informații Schengen (SIS) nu este ștearsă până în momentul luării unei măsuri privative de libertate împotriva persoanei căutate în statul membru de executare.

222. Pe de altă parte, locul și condițiile de detenție trebuie să fie adecvate[25].

223. Durata detenției nu trebuie să depășească o perioadă rezonabilă necesară pentru atingerea scopului urmărit[26].

224. De asemenea, C.E.D.O. a precizat că detenția în vederea expulzării nu are o natură punitivă și ar trebui însoțită de garanții adecvate[27]. În privința acestui caz de arestare sunt pe deplin aplicabile garanțiile prevăzute în art. 5 paragr. 2 – dreptul de a fi informat despre motivele arestării – și art. 5 paragr. 4 din Convenție, care stabilește dreptul persoanei lipsite de libertate la un „recurs” în fața unui tribunal, deci la o cale de atac efectivă cu privire la legalitatea măsurii prin care a fost autorizată privarea de libertate și care să dispună punerea în libertate a persoanei, dacă detenția este nelegală. Aceste două garanții împreună cu aceea prevăzută în art. 5 paragr. 5 din același act normativ se aplică în privința oricărei persoane private de libertate, indiferent care ar fi motivul arestării acesteia și fără a interesa în vreun fel autoritatea statală care a dispus-o[28].

În esență, art. 5 paragr. 5 din Convenție garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare art. 5 din același act normativ[29], iar C.E.D.O. a precizat, în jurisprudența sa, că normele naționale de drept trebuie să garanteze cu un grad suficient de certitudine dreptul la reparație prevăzut în textul legal sus-menționat pentru a se asigura exercitarea lui efectivă[30]. Acest text cuprinde o normă de fond; el figurează printre dispozițiile Convenției care consacră drepturi subiective individuale, garantează un asemenea drept individual a cărui respectare se impune mai întâi statelor contractante[31].

C.E.D.O. a precizat că art. 5 paragr. 5 din Convenție este respectat atunci când este posibilă aplicarea unei compensații în ceea ce privește o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragr. 1, 2, 3 sau 4 din același articol. Dreptul la compensație stabilit în paragr. 5 presupune, prin urmare, faptul că o încălcare a unuia dintre paragrafele precedente ale art. 5 din Convenție a fost stabilită fie de către o autoritate de drept intern, fie de către C.E.D.O.[32]

În cauza Tase contra României, C.E.D.O. a constatat că art. 5 paragr. 5 din Convenție este încălcat, întrucât reclamantul nu a putut pretinde o compensație, în condițiile în care detenția sa nu a fost niciodată declarată nelegală de către instanțele de drept intern, astfel încât acesta nu putea să se folosească de procedura prevăzută în art. 504 C.pr.pen. român din 1969[33], iar o acțiune, în baza dreptului comun care reglementa repararea prejudiciului, nu avea o perspectivă rezonabilă de succes[34].

225. Atunci când a avut de analizat partajarea răspunderii statelor pentru detenția unei persoane dispusă în cadrul procedurilor de extrădare, C.E.D.O. a plecat de la premisa că, în temeiul art. 1 din Convenție[35], statele contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor și libertăților protejate de către Convenție, comisă împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicția” lor[36]. Exercitarea jurisdicției este o condiție necesară pentru ca un stat contractant să poată fi considerat răspunzător pentru acțiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile și care generează invocarea încălcării drepturilor și libertăților stabilite în Convenție[37]. Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., art. 1 din Convenție trebuie considerat ca reflectând această noțiune teritorială uzuală și esențială a jurisdicției, alte baze ale jurisdicției fiind excepționale și necesitând o justificare specială în circumstanțele speciale ale fiecărui caz[38].

Aplicând considerațiile preliminare sus-menționate, în cauza Stephens contra Maltei[39], C.E.D.O. a observat că reclamantul era sub controlul și de competența autorităților spaniole, în perioada dintre arestarea și detenția sa în Spania, la 5 august 2004, și eliberarea sa pe cauțiune, la 22 noiembrie 2004; în ceea ce privește pretinsa ilegalitate a arestării și detenției sale, C.E.D.O. a considerat că nu poate fi trecut cu vederea faptul că privarea reclamantului de libertate își avea singura origine în măsurile luate exclusiv de către autoritățile malteze, în conformitate cu măsurile convenite de către Malta și Spania, în temeiul Convenției europene de extrădare[40]. Întrucât a formulat o cerere privind asigurarea detenției reclamantului în așteptarea extrădării, C.E.D.O. a apreciat că Maltei îi aparținea răspunderea de a se asigura că mandatul de arestare și cererea de extrădare erau valide din punctul de vedere al legislației malteze, atât substanțial, cât și procedural. În contextul unei proceduri de extrădare, un stat solicitat ar trebui să poată presupune că documentele legale emise de către statul solicitant și pe baza cărora solicită o privare de libertate sunt valide[41].

În atari condiții, C.E.D.O. a constatat și că mandatul de arestare fusese emis de către o instanță care nu avea autoritatea să facă acest lucru, neregularitate tehnică care însă nu putea fi observată de către instanța spaniolă, cu ocazia examinării cererii privind arestarea și detenția reclamantului. Prin urmare, actul care a constituit obiectul plângerii reclamantului, fiind inițiat de către Malta, pe baza propriei legislații naționale, și urmat de către Spania, ca răspuns la obligațiile sale impuse de tratat, a fost atribuit în integralitate Maltei, cu toate că actul a fost pus în executare în Spania[42]. S-a avut în vedere și faptul că instanțele malteze au recunoscut încălcarea, în privința reclamantului, a art. 5 din Convenție, astfel încât, în lumina tuturor acestor aspecte, C.E.D.O. a considerat că plângerile reclamantului, în temeiul acestui articol, angajează răspunderea Maltei, în temeiul Convenției[43].

226. În cauza Toniolo contra San Marino și Italia[44], analizând detenția reclamantului în San Marino, în vederea extrădării acestuia în Italia, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 din Convenție și a respins în rest cererea formulată împotriva San Marino și Italiei ca inadmisibilă. În această cauză, C.E.D.O. a examinat dispozițiile din dreptul intern al statului San Marino, în baza cărora s-a dispus arestarea provizorie a reclamantului în vederea extrădării, și a constatat că acestea nu reglementau procedura de urmat pentru arestare în contextul extrădării și nu prevedeau niciun fel de garanții împotriva arbitrariului. Prin urmare, dreptul statului solicitat nu îndeplinea cerințele de accesibilitate, precizie și previzibilitate pentru a preveni riscul unei detenții arbitrare în vederea extrădării[45].

Spre deosebire de cauza Stephens contra Maltei, în cauza Toniolo contra San Marino și Italia, C.E.D.O. a observat că arestarea reclamantului în Italia a fost dispusă de către o instanță și a avut ca scop aducerea acestuia în fața autorității competente, întemeindu-se pe presupuneri rezonabile că acesta ar fi comis o infracțiune [art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție], iar legalitatea acestei hotărâri nu a fost pusă în discuție de către reclamant[46].

Cu toate acestea, C.E.D.O. nu a respins plângerea reclamantului ca inadmisibilă, ci a examinat-o pe fond pentru a observa dacă detenția reclamantului în San Marino, la cererea Italiei, corespunde sau nu standardului prevăzut de Convenție[47].

Întrucât plângerea reclamantului împotriva Italiei s-ar putea referi la perioada de detenție din San Marino, C.E.D.O., făcând trimitere la cele stabilite în cauza Stephens contra Maltei, a reiterat că o măsură dispusă la cererea statului solicitant, în temeiul propriului său drept național, măsură adusă la îndeplinire de statul solicitat, ca răspuns la obligațiile asumate prin tratatul de extrădare, poate fi atribuită statului solicitant, în speța de față Italiei, chiar dacă acel act a fost executat de statul solicitat[48].

C.E.D.O. a acceptat că plângerea poate angaja și responsabilitatea Italiei, din perspectiva Convenției, și că responsabilitatea acestui stat este aceea de a se asigura că mandatul de arestare și cererea de extrădare erau valide, din perspectiva propriului drept substanțial și procesual, însă nelegalitatea, spre deosebire de cauza Stephens contra Maltei, nu rezulta din nerespectarea cerințelor arestării prevăzute în dreptul intern al Italiei, ci din calitatea legii naționale a statului San Marino, astfel încât responsabilitatea Italiei nu poate fi angajată[49].

Întrucât reclamantul a invocat și încălcarea art. 6 din Convenție, susținând că ambele state sunt responsabile de neregularitățile din procedura de extrădare, precum întârzierea în trimiterea cererii de extrădare și lipsa notificării ordinului de extrădare[50], C.E.D.O. a reiterat că procedurile de extrădare nu privesc o contestație cu privire la drepturile și obligațiile civile ale reclamantului și că noțiunea de „acuzație în materie penală”, în sensul art. 6 paragr. 1 din Convenție, vizează stabilirea vinovăției sau a nevinovăției penale a unei persoane, și nu doar, așa cum este situația procedurilor de extrădare, a se stabili dacă o persoană poate fi sau nu extrădată într-un stat străin[51]. De aceea, C.E.D.O. a considerat că art. 6 din Convenție nu este aplicabil cu privire la plângerea reclamantului, referitoare la caracterul echitabil al procedurii de extrădare, astfel încât aceasta a fost respinsă, ca incompatibilă ratione materiae[52].

227. Mai multe concluzii preliminare pot fi desprinse:

A. Ambele state, atât statul solicitant, cât și cel solicitat, atunci când dispun și execută o măsură privativă de libertate împotriva unei persoane, își exercită jurisdicția asupra acestei persoane.

B. Raportat la statul solicitant, detenția trebuie analizată din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenție, iar atunci când aceeași detenție se raportează la statul solicitat, criteriile de convenționalitate sunt cele din art. 5 paragr. 1 lit. f) din același act normativ.

C. În ambele situații (de mai sus), detenția trebuie să fie legală, ceea ce presupune respectarea normelor de fond și de procedură pentru luarea și menținerea sa, prevăzute atât de legea statului solicitant, cât și de legea statului de executare.

D. Legalitatea, în sensul primului paragraf al art. 5 din Convenție, implică cerințe de calitate a legii naționale: accesibilitate, previzibilitate și garanții împotriva arbitrariului. În această privință, C.E.D.O. a realizat un examen riguros al cauzalității încălcării dreptului fundamental în discuție și nu a exclus de plano răspunderea niciunuia dintre statele implicate în procedura de extrădare. Dimpotrivă, răspunderea lor a fost stabilită, după cum dreptul național al fiecăruia dintre acestea corespundea sau nu cerințelor art. 5 paragr. 1 din același act normativ, aplicabile în toate situațiile enumerate în conținutul său. În temeiul art. 1 din Convenție, un stat contractant poate fi considerat răspunzător pentru acțiuni sau omisiuni care îi sunt imputabile și care generează invocarea încălcării drepturilor și libertăților stabilite în Convenție. Responsabilitatea unui stat nu a fost angajată decât atunci când încălcarea constatată i-a fost imputabilă[53]. Din această perspectivă, o deosebită importanță o are cauzalitatea încălcării.

E. Pentru a fi conformă art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, trebuie ca detenția în statul solicitat să fie justificată de o procedură de extrădare (executare a unui mandat european de arestare, mutatis mutandis).

F. Detenția în vederea extrădării nu trebuie să fie arbitrară, trebuie luată cu bună-credință și să se afle în legătură cu motivele invocate.

G. Detenția trebuie să aibă o durată rezonabilă în raport cu scopul urmărit.

H. Condițiile și locul de detenție trebuie să fie adecvate.

I. Detenția beneficiază de garanțiile prevăzute de art. 5 paragr. 2 și 4 din Convenție.

J. Dreptul prevăzut de art. 5 paragr. 5 din Convenție este recunoscut în legătură cu detenția respectivă și, în funcție de cauzalitatea încălcării, obligația de despăgubire poate fi stabilită în sarcina unuia sau a altuia dintre statele implicate în procedura de extrădare (căreia îi este asimilată și executarea mandatului european de arestare) ori a ambelor state, părți ale Convenției.

K. Atunci când este posibil ca expulzarea sau extrădarea unei persoane să conducă la supunerea acesteia, în statul solicitant, la tratamente inumane sau degradante, incompatibile cu art. 3 din Convenție, statul solicitat răspunde pentru propria faptă – supunerea acestei persoane unui risc de încălcare a drepturilor garantate de către Convenție, chiar dacă este o răspundere virtuală, prin ricoșeu, anticipativă, pentru fapta unui stat terț[54].

§7. Răspunderea statului român pentru privarea de libertate în procedura de executare a mandatului european de arestare. Natură juridică. Temeiul răspunderii

7.1. Natura juridică a răspunderii statului pentru erori judiciare și pentru privarea nelegală de libertate nu face obiect al vreunei controverse.

228. Răspunderea în discuție este obiectivă și este fundamentată pe ideea de garanție și risc de activitate ori, după caz, de autoritate, având în vedere că obligația statului constă în exercitarea funcțiilor coercitive și de jurisdicție cu respectarea prevederilor legale, fără a aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor[55].

Unii autori atașează la ideea de garanție și ideea sau principiul echității[56].

Prin urmare, fiind o răspundere fără culpă, ea poate fi angajată în orice situație în care sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de lege, fără a fi necesară dovedirea sau prezumarea culpei[57].

229. În principiu, scopul angajării răspunderii statului îl constituie protecția eficientă a victimei[58] și aceasta indiferent de sursa erorii judiciare, care poate fi activitatea judecătorului, a procurorului, dar și implicarea altor participanți în proces[59].

230. Elementele constitutive ale răspunderii obiective a statului vor fi, așadar, prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre acestea[60].

231. Victima unei erori judiciare, pentru a obține despăgubirile solicitate, alături de îndeplinirea condițiilor speciale prevăzute de lege, trebuie să dovedească existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor sale legitime prin hotărârea sau măsura luată[61]. Aceasta dă expresie funcției reparatorii a răspunderii civile delictuale, deoarece urmărește acoperirea prejudiciilor suferite de către victime, de către stat, ca garant al activității judiciare[62].

7.2. Temeiul juridic al răspunderii obiective a statului român, ca stat de executare a mandatului european de arestare

7.2.1. Articolul 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, prevede că:

„Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”

232. Legiuitorul constituant a reglementat în modalitatea sus-menționată o răspundere patrimonială a statului, care a fost extinsă, cu ocazia revizuirii din 2003, de la erorile judiciare din procesele penale la toate erorile judiciare, fără excepție, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[63].

233. Cu privire la varianta inițială a acestor dispoziții constituționale, în doctrină s-a apreciat că instituirea unei obligații pentru stat constituie o contribuție la ideea statului de drept, despăgubind în mod justificat persoanele care au fost victime ale unor erori judiciare pentru prejudiciile care le-au fost cauzate[64].

234. Răspunderea statului este stabilită în „condițiile legii”, precizare care poate avea semnificația unei legi speciale, dar poate avea și semnificația dreptului comun, Constituția României, republicată, neîngrădind ambele posibilități[65].

Cu toate acestea, posibilitatea atragerii răspunderii obiective a statului român pentru arestarea și detenția nelegală, exclusiv pe temeiul dreptului comun – art. 998-999 C.civ. din 1864, respectiv art. 1349 C.civ. -, este controversată în jurisprudență[66], aspect observat și sancționat de către C.E.D.O. în cauza Tase contra României[67], din perspectiva încălcării art. 5 paragr. 5 din Convenție.

7.2.2. În jurisprudența Curții Constituționale a României s-a reținut că textul din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust din cauza erorilor comise în sistemul judiciar, context în care sarcina probațiunii este ușurată, comparativ cu situația în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită și reaua-credință sau grava neglijență a magistratului[68], iar conferirea calității de debitor al obligației de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța[69].

235. De asemenea, Curtea Constituțională a României a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în caz de privare nelegală de libertate, este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță, din perspectiva stabilirii regimului juridic al acestei forme de răspundere a statului în raport cu ale forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349 și art. 1357-1380 C.civ. român. Astfel, procedura reglementată de art. 539 C.pr.pen. român este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului speciala generalibus derogant; această procedură vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 253 C.civ. român sau ale art. 8 din Convenție, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată[70].

236. Deopotrivă, Curtea Constituțională a României a stabilit și că prin expresia „potrivit legii”, Constituția României, republicată, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale, în care dreptul la reparație poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție[71].

237. Pe de altă parte, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare produse în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori. Circumstanțierea „potrivit legii” nu relevă posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la anumite erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale [art. 48 alin. (3), devenit art. 52 alin. (3), după revizuirea Constituției României], organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de către aceasta[72]. Neconstituționalitatea parțială declarată prin Decizia nr. 45/1998 a vizat numai sfera de aplicare a textului (temeiurile achitării), nu condițiile reparării pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale[73].

238. Răspunderea obiectivă, ca garanție a statului pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, poate fi atrasă în cadrul unui proces civil în care statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, își poate face toate apărările pe care le consideră necesare[74], iar reglementarea condițiilor procedurale pentru exercitarea dreptului la acțiune recunoscut victimelor erorilor judiciare sub aspecte ce vizează, de pildă, termenul de prescripție, persoana care are calitate procesuală pasivă în aceste cauze, a fost considerată de către Curtea Constituțională a României compatibilă cu Legea fundamentală, întrucât ea constituie norme procedurale necesare exercitării acestui drept, aflate în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege[75].

239. În același context, instanța de contencios constituțional a apreciat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertății individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiție a acelor persoane care nu se regăsesc într-unul dintre cazurile enumerate de art. 504 alin. (3) C.pr.pen. român din 1969, acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale. Orice persoană interesată se poate adresa justiției, dar în condițiile legii și urmând procedura prevăzută de lege. Liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile și libertățile sale ori interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Ashingdane contra Regatul Unit al Marii Britanii, 1985), de vreme ce acest drept cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate face obiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa[76].

240. De aceea, Curtea Constituțională a României și-a afirmat ferm lipsa rolului său de legiuitor pozitiv ori, după caz, a considerat că aparțin competenței instanțelor de judecată criticile care vizau: durata termenului de prescripție[77]; modalitatea de aplicare a legii în situații tranzitorii determinate de modificarea termenului de prescripție[78]; nereglementarea unor situații, precum suspendarea dreptului de a exercita o profesie[79], privarea de libertate a unei persoane pe o anumită perioadă de timp din cauza deficiențelor administrative organizatorice în activitatea organelor în ale căror atribuții intra luarea măsurilor de punere în libertate, atunci când acesta s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească[80] ori atunci când s-a dispus încetarea procesului penal[81], urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre definitivă de condamnare[82], transmiterea dreptului la acțiunea în despăgubiri pe cale succesorală[83] sau repararea prejudiciilor rezultate din toate categoriile de procese, altele decât cele penale[84].

241. Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar anumite situații care dau dreptul la despăgubire pentru erorile judiciare în procesele penale a fost apreciat în jurisprudența Curții Constituționale a României ca neavând semnificația unei încălcări a dreptății, ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României, republicată, sau a dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 paragr. 1 din Convenție, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite[85], iar acest aspect nu a fost considerat incompatibil cu Decizia nr. 45/1998, întrucât nu circumstanțiază răspunderea statului numai la anumite erori judiciare[86].

242. În ceea ce privește atribuirea de către legiuitor, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituția României, republicată, a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale, instanța de contencios constituțional a considerat că stabilirea acestei condiții de admisibilitate pentru obținerea despăgubirilor în fața instanței civile este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege[87].

243. De asemenea, Curtea Constituțională a României a reținut că, potrivit art. 5 paragr. 5 din Convenție, orice persoană victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor aceluiași articol are dreptul la reparații, paragr. 5 al articolului menționat anterior fiind imediat următor celui care prevede că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală[88].

244. În aplicarea normelor sus-menționate, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, în cauza N.C. contra Italiei, paragr. 49, C.E.D.O. a statuat că dispozițiile art. 5 paragr. 5 din Convenție sunt aplicabile în cazul unei privări de libertate, în condiții contrare prevederilor paragr. 1 al acestui articol. S-a arătat, de asemenea, că dreptul la reparații prevăzut la paragr. 5 al art. 5 din Convenție presupune ca încălcarea dispozițiilor unuia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită fie de către o instanță națională, fie de către o instituție prevăzută prin Convenție. Prin aceeași hotărâre, paragr. 52, se arată că dreptul la reparații garantat prin art. 5 paragr. 5 din Convenție trebuie asigurat în mod efectiv, cu un suficient grad de certitudine. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunțată în cauza Wasssink contra Olandei, paragr. 37, C.E.D.O. a relevat că statelor contractante nu le este interzisă condiționarea acordării unei indemnizații de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât, în domeniul art. 5 paragr. 5 din Convenție, calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligația de reparare fără să existe prejudiciul rezultat din această încălcare. În acest sens, dispozițiile art. 5 din Convenție condiționează acest drept la reparație de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragr. 1-4 din același act normativ care consacră detenția legitimă[89].

245. Având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării reparațiilor garantate prin art. 5 paragr. 5 din Convenție de constatarea de către o instanță națională a încălcării dispozițiilor art. 5 paragr. 2-4 din același act normativ, iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel național a dreptului la reparații, astfel garantat, Curtea Constituțională a României a constatat că obligația organelor judiciare prevăzute la art. 539 alin. (2) C.pr.pen. român de a se pronunța prin hotărârile definitive pe care le pronunță cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut în art. 5 din Convenție. În acest sens, instanța de contencios constituțional a relevat că dreptul la repararea pagubei, în cazul privării nelegale de libertate prevăzut în art. 539 din codul sus-menționat constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 paragr. 5 din Convenție. De asemenea, a reținut și că standardul de protecție prevăzut în art. 5 paragr. 5 din Convenție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragr. 5 din același act normativ[90].

246. În ceea ce privește modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) C.pr.pen. român își îndeplinesc această obligație, Curtea Constituțională a României a apreciat că aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii[91].

247. Pe de altă parte, constatând că, prin actualele norme procesual penale cuprinse în art. 539 alin. (2) din codul sus-menționat, legiuitorul a condiționat repararea pagubei, în cazul privării nelegale de libertate, de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz, instanța de contencios constituțional a arătat că această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C.pr.pen. român. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată, care se pronunță prin hotărârea definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate[92]. În fine, Curtea Constituțională a României a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor preventive de libertate organelor judiciare care decid în ultimă instanță în cauzele penale constituie o exercitare a competenței sale constituționale prevăzute în art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală[93].

7.2.3. Pe baza reperelor desprinse din jurisprudența Curții Constituționale a României, putem releva că dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin arestarea nelegală trebuie exercitat în condițiile legii, ceea ce presupune o intervenție pozitivă a legiuitorului prin reglementarea condițiilor procedurale de acces la justiție în acest scop.

248. În continuare, vor examina prevederile art. 103¹ din Legea nr. 302/2004 și cele cuprinse în art. 539 C.pr.pen. român, pentru a observa dacă acestea din urmă pot constitui temei pentru atragerea răspunderii obiective a statului român în cazul prejudiciilor cauzate prin detenția unei persoane dispuse de către autoritățile judiciare române în vederea executării unui mandat european de arestare.

7.2.3.1. Răspunderea patrimonială reglementată prin Legea nr. 302/2004 – legea specială.

249. Articolul 103¹ (3) din Legea nr. 302/2004 prevede că:

„Repararea pagubei materiale sau a unei daune morale în cazul privării ori restrângerii de libertate în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor mandate europene de arestare retrase sau revocate este suportată de statul emitent, potrivit legii acestuia”.

Comparativ cu art. 539 C.pr.pen. care stabilește dreptul la despăgubiri numai pentru privarea nelegală de libertate, textul din legea specială are o sferă de aplicare mai largă, incluzând și restrângerea de libertate, avându-se în vedere că, în scopul asigurării condițiilor pentru predarea unei persoane, autoritățile judiciare din statul de executare pot lua și astfel de măsuri, în condițiile dreptului lor intern, dacă ele sunt apte să prevină fuga persoanei căutate.

250. Răspunderea este circumstanțiată doar la privarea sau restrângerea libertății individuale în baza unor semnalări în vederea arestării sau a unor mandate europene de arestare retrase sau revocate.

Textul legal analizat este integrat în art. 103¹ din legea specială, având denumirea marginală „Revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării sau emis mandatul european de arestare”. Se remarcă o inconsecvență terminologică a legiuitorului. Astfel, deși denumirea marginală a articolului se referă la revocarea deciziei în baza căreia a fost introdusă semnalarea în vederea arestării ori a fost emis mandatul european de arestare, alin. (3) al aceluiași articol se referă și la retragerea acestei decizii. Din reglementările cuprinse în capitolul III al titlului III al legii speciale nu rezultă conținutul celor două noțiuni și acesta nu poate fi determinat nici pe baza textului Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI. Aceasta ne determină să considerăm că, din perspectiva problemei de drept pe care o analizăm, cei doi termeni exprimă un concept identic – revocarea de către statul emitent a mandatului european de arestare ori a semnalării propriei decizii privind arestarea persoanei căutate.

Pe de altă parte, decizia-cadru sus-menționată nu indică situațiile în care statele membre pot revoca decizia de arestare, ceea ce înseamnă că, în această privință, legiuitorul european a lăsat o marjă de acțiune autorităților legislative și judiciare naționale ale statelor membre. Pentru identificarea acestor situații sunt utile dispozițiile art. 94 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004. Chiar dacă acestea sunt cuprinse în capitolul II al titlului III din legea specială și vizează situațiile în care autoritățile judiciare române emitente ale mandatului european de arestare pot dispune retragerea acestui mandat, pe baza lor poate fi lămurită sfera de aplicare a dispozițiilor art. 103¹ alin. (3) din același act normativ.

251. Din perspectiva problemei de drept analizate interesează numai ipoteza în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea mandatului european de arestare, ceea ce, în raport cu specificul legislației fiecărui stat emitent al unui mandat european de arestare, presupune revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurii arestării unei persoane, în urma unui examen efectuat asupra cauzei de către autoritățile judiciare din acel stat.

252. În Sistemul de Informații Schengen (SIS II), revocarea arestării unei persoane poate fi exprimată fie prin atașarea unui indicator de validitate care determină neexecutarea acțiunilor în baza semnalării respective, fie prin atașarea unor date suplimentare pentru tratarea identităților uzurpate[94] ori prin ștergerea semnalării.

Operațiunile statului membru semnalant asupra semnalărilor din SIS pot fi realizate de către acesta în temeiul art. 34 din Regulamentul (CE) 1987/2006, din oficiu, la cererea persoanei care depune o reclamație prin care afirmă că nu este persoana vizată de o semnalare ori la sesizarea unui alt stat membru atunci când acesta din urmă dispune de elemente care indică o eroare de drept sau de fapt și informează statul membru semnalant prin schimbul de informații suplimentare.

253. Pe de altă parte, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 103¹ din Legea nr. 302/2004 rezultă că răspunderea statului emitent al mandatului european de arestare sau al semnalării are ca obiect prejudiciul material sau moral cauzat prin privarea sau restrângerea libertății numai atunci când revocarea deciziei, în baza căreia a fost introdusă semnalarea sau a fost emis mandatul european de arestare, a fost adusă la cunoștința autorităților judiciare române de executare cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate. În această interpretare, textul este lipsit de aplicabilitate în cauze precum cele analizate anterior când, după predarea persoanei localizate pe teritoriul României, autoritățile judiciare din statul membru emitent stabilesc faptul că nu aceasta este persoana căutată și că identitatea persoanei predate a fost uzurpată de autorul infracțiunii, și nici atunci când, după reținerea și arestarea unei persoane în vederea predării, instanțele române de executare refuză predarea, observând ele însele uzurparea de identitate ori existența unui motiv de refuz obligatoriu sau facultativ.

254. Deși rezultatele la care conduce interpretarea sistematică a legii sunt juste și ne îndreptățesc să considerăm că, în ipoteze, precum cele indicate anterior, dispozițiile art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu ar putea fi aplicate cu efect exonerator de răspundere pentru statul român, prin plasarea acestei răspunderi exclusiv în sarcina statului membru solicitant, relevăm utilă examinarea contextului legislativ european de la data edictării acestei norme. Astfel, art. 103¹ a fost introdus în Legea nr. 302/2004, prin art. I pct. 31 din Legea nr. 300/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004[95]. Potrivit Expunerii de motive, acest act normativ a fost adoptat în scopul transpunerii în dreptul intern a cinci decizii-cadru: Decizia-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană; Decizia-cadru nr. 2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoașterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară, ca alternativă la arestarea preventivă; Decizia-cadru nr. 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative; Decizia-cadru nr. 2009/909/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru nr. 2002/584/JAI, nr. 2005/214/JAI, nr. 2006/783/JAI, nr. 2008/909/JAI și nr. 2008/947/JAI de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces; Decizia-cadru nr. 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale.

Niciuna dintre deciziile-cadru transpuse nu cuprinde dispoziții referitoare la partajarea răspunderii patrimoniale a statelor membre implicate în procedura de executare a mandatului european de arestare.

În privința mandatului european de arestare, Expunerea de motive a Legii nr. 300/2013 mai arată că modificarea substanțială este adusă procedurii de emitere a acestuia de către instanțele judecătorești române sub aspectul introducerii principiului oportunității și proporționalității și, din perspectiva transmiterii mandatului european de arestare, consolidării principiului contactului direct între autoritățile judiciare implicate în procedură. Totodată, introducerea acestei modificări legislative a apărut în contextul necesității utilizării coerente și proporționale a mandatului european de arestare, scopul modificării fiind acela de a reduce numărul mandatelor europene de arestare emise de către instanțele române și de a maximiza alternativa delegării executării pedepselor aplicate de către instanțele române pe teritoriile altor state.

Se mai arată că au fost avute în vedere și recomandările adresate statelor membre ale Uniunii Europene prin Raportul final privind a patra rundă a evaluărilor reciproce cu tema „Aplicarea practică a mandatului european de arestare și procedurile corespunzătoare de predare între statele membre”, dar și constatările de practică judiciară înregistrate în perioada 2010-2012 în relația cu anumite state membre ale Uniunii Europene.

Deopotrivă, o parte din completările legislative au vizat transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Deciziei-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a mai multor decizii-cadru, inclusiv a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 ce are ca scop eliminarea diferențelor existente în materia executării hotărârilor in absentia, în vederea instituirii unui regim omogen care să respecte cerințele Convenției.

255. Evaluarea la care face referire Expunerea de motive sus-menționată a fost integrată ulterior publicării Legii nr. 300/2013 într-o Rezoluție a Parlamentului European din 27 februarie 2014, conținând recomandări adresate Comisiei pentru reexaminarea mandatului european de arestare [2013/2109 (INL)], document adoptat în temeiul art. 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)[96], art. 2, art. 3, art. 6 și art. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Potrivit acestui document, Parlamentul European a constatat că au apărut probleme legate de funcționarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, ca urmare a lacunelor din aceasta, cum ar fi neincluderea în mod explicit a garantării drepturilor omului sau a verificării proporționalității, precum și a implementării incomplete și incoerente. Parlamentul European a manifestat îngrijorări cu privire la absența unei reexaminări periodice a Sistemului de Informații Schengen (SIS II) și a semnalărilor Interpol, lipsa unei legături automate între retragerea unui mandat european de arestare și eliminarea unor astfel de semnalări și incertitudinea în ce privește efectul unui refuz de a executa un mandat european de arestare asupra validității în continuare a unui mandat european de arestare și a semnalărilor aferente, astfel încât persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare nu au posibilitatea de a circula liber în spațiul de libertate, securitate și justiție fără riscul unei viitoare arestări sau predări. Parlamentul a constatat și absența unor standarde minime care să asigure o supraveghere judiciară eficace a măsurilor de recunoaștere reciprocă, fapt ce a condus la practici neconsecvente în statele membre în ce privește garanțiile și mecanismele de protecție juridice împotriva încălcărilor drepturilor fundamentale, inclusiv în privința despăgubirilor pentru victimele erorilor judiciare, cum ar fi erorile de identificare, contrar standardelor prevăzute în Convenție și în jurisprudența consacrată a Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare C.J.U.E.).

În consecință, Parlamentul European a solicitat o reexaminare periodică a mandatelor europene de arestare neexecutate și o analiză a oportunității retragerii acestora împreună cu semnalările SIS II și Interpol aferente, retragerea mandatelor europene de arestare și a semnalărilor SIS II și Interpol aferente în cazul în care mandatul european de arestare a fost refuzat din motive obligatorii, precum și formularea unor dispoziții conform cărora semnalările SIS II și Interpol să fie actualizate în mod obligatoriu cu informații privind motivele de refuz al executării mandatului european de arestare corespunzător semnalării, iar dosarele Europol să fie actualizate în mod corespunzător.

Totodată, Parlamentul European a solicitat statelor membre, fie că sunt state membre emitente sau de executare, să prevadă mecanisme juridice pentru a acorda despăgubiri pentru daunele generate de cererile judiciare legate de funcționarea instrumentelor de recunoaștere reciprocă, în conformitate cu standardele prevăzute în Convenție și cu jurisprudența constantă a C.J.U.E.

În anexa rezoluției sus-menționate sunt indicate măsurile legislative ce ar trebui adoptate de instituțiile Uniunii Europene și, după caz, statele membre, în scopul consolidării mecanismului mandatului european de arestare și asigurării conformității acestuia cu nivelul de protecție a drepturilor fundamentale cerut de Convenție, precum și măsurile de aplicare la nivelul statelor membre, în scopul creșterii încrederii reciproce, printre care: instituirea unei proceduri standardizate prin care autoritățile competente ale statului emitent și ale statului membru de executare să facă schimb de informații și să se consulte reciproc cu scopul de a facilita aplicarea armonioasă și eficientă a instrumentelor de recunoaștere reciprocă pertinente sau protecția drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, cum ar fi evaluarea proporționalității, inclusiv cu privire la mandatul european de arestare, pentru a verifica stadiul pregătirilor pentru proces; această consultare directă nu trebuie să aducă atingere posibilității ca autoritatea competentă de executare să invoce motivele refuzului[97] și instituirea unor căi de atac efective în dreptul statelor membre. Sub acest aspect, Parlamentul European a arătat că statele membre ar trebui să se asigure, în conformitate cu Carta, cu jurisprudența constantă a C.J.U.E. și C.E.D.O., ca toate persoanele ale căror drepturi și libertăți sunt încălcate printr-o hotărâre, acțiune sau omisiune în aplicarea unui instrument de recunoaștere reciprocă în materie penală să aibă dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe. De asemenea, Parlamentul European a indicat și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească această cale de atac exercitată în statul membru de executare, atunci când aceasta are efect suspensiv.

256. Sub aspectul care ne interesează, recomandarea sus-menționată este adresată statelor membre și are valoarea de „soft law”, ceea ce înseamnă că statele dispun de o largă marjă de acțiune în a alege condițiile în care recunosc repararea prejudiciilor morale și/sau materiale cauzate prin privări sau restrângeri ale libertății în procedura de executare a unui mandat european de arestare. Lipsa unui consens european în această privință este evidentă și ea își poate găsi justificarea, într-o anumită măsură, în reticența statelor de a-și asuma răspunderea patrimonială în condițiile în care prejudiciile aduse unei valori fundamentale – dreptul persoanei la libertate și siguranță – pot avea o cauzalitate multiplă, iar puterile de decizie și executare sunt atribuite, prin însăși natura cooperării judiciare, între autorități din state diferite.

Astfel, Recomandarea (86)13 din 16 septembrie 1986 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei în materie de aplicare practică a Convenției europene cu privire la extrădare conținea, printre altele, invitația statelor membre, părți ale convenției, să-și examineze legislația pentru a permite persoanelor deținute nejustificat în cursul unei proceduri de extrădare să solicite despăgubiri în aceleași condiții cu cele care stabilesc indemnizația pentru o detenție provizorie nejustificată[98].

Cu toate acestea, statele membre ale convenției nu au adoptat aceste măsuri cu caracter special, ci au lăsat despăgubirea pentru prejudiciile suferite prin detenție în sfera de aplicare a reglementării naționale în materie, revenind instanțelor judecătorești și curților constituționale dificila sarcină de a adapta cadrul normativ al răspunderii situațiilor prejudiciabile asupra libertății individuale rezultate din cooperarea judiciară internațională în materie penală[99].

257. De asemenea, o reticență a statelor în ceea ce privește asumarea răspunderii patrimoniale în caz de extrădare există și atunci când cooperarea judiciară internațională în materie penală se realizează prin convenții bilaterale de extrădare. Mai mult, uneori statele semnatare ale unor astfel de convenții se angajează reciproc, în sensul că nu vor avea vreo pretenție pecuniară rezultată din arestarea, deținerea, audierea sau predarea persoanelor[100]. Câteva excepții există, dar ele nu privesc raporturile dintre România și alte state[101].

258. Riscul ca o persoană privată de libertate în procedura de executare a unui mandat european de arestare să nu beneficieze de nicio compensație nu este doar teoretic[102]. Așa cum s-a demonstrat anterior, el există, indiferent de motivul care a condus la privarea nejustificată de libertate[103].

259. Adesea, dreptul la compensații este limitat, îngreunat sau împiedicat de către:

a) regulile diferite din dreptul național al statelor membre care stabilesc, în cadrul mecanismului de acordare a despăgubirilor, termene diferite în care acestea trebuie solicitate și cuantumuri diferite[104];

b) sistemele de drept ale statelor membre care nu sunt, în general, adaptate compensării detențiilor nejustificate rezultate din cauzele transnaționale, iar adesea nu sunt acordate despăgubiri pentru detențiile suferite în străinătate în cazurile de extrădare[105];

c) faptul că nu toate statele prevăd dreptul la despăgubire atunci când cererea de extrădare este retrasă sau când arestează o persoană la cererea unui alt stat fără ca, în final, să se fi dispus extrădarea[106];

d) împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene nu au fost stabilite reguli cu privire la împărțirea responsabilității între statele membre solicitante și cele de executare[107].

260. De aceea, în doctrină[108] s-a arătat că o acțiune legislativă la nivelul Uniunii Europene este de dorit și că aceasta ar putea viza următoarele:

A. Asigurarea că mecanismul național pentru despăgubirea detențiilor nelegale sau injuste este aplicabil și cauzelor derivate din mandatul european de arestare.

B. Asigurarea că persoanele interesate pot introduce o acțiune în statul membru în care își au reședința obișnuită. Recunoașterea acestui drept diminuează riscul ca persoana să nu poată pretinde compensații din cauza faptului că trebuie să formuleze acțiunea într-un alt stat membru; se invocă simetria cu drepturile victimelor infracțiunilor[109] și se arată că această soluție ar trebui adaptată specificului mandatului european de arestare;

C. Introducerea unor reguli speciale care să împartă responsabilitatea între statele membre, dublat de un mecanism de rezolvare a disputelor ce pot apare între statele membre. Acest mecanism este necesar, chiar dacă în majoritatea cazurilor responsabilitatea revine în principal statului membru solicitant, aceasta acoperind situațiile în care, de pildă, mandatul european de arestare este emis cu nerespectarea dreptului intern al acelui stat membru[110], când statul solicitant a transmis date neverificate cu privire la identitatea persoanei sau când, după predare, persoana respectivă a fost achitată pentru infracțiunea care a determinat emiterea mandatului european de arestare. Perioada în care o persoană a fost deținută în vederea predării în statul membru de executare ar trebui luată în considerare, în aceste situații, la stabilirea despăgubirilor datorate (ad similis art. 26 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI). Abordarea este considerată conformă cu jurisprudența C.E.D.O. care a arătat că, în contextul unei proceduri de extrădare, statul solicitat poate prezuma validitatea documentelor legale ce-i sunt transmise de statul solicitant în baza cărora i se cere luarea unei măsuri privative de libertate, fiind evident că măsura arestării a fost luată la cererea statului solicitant în baza dreptului intern al acestui stat, iar statul solicitat nu a făcut decât să-și îndeplinească obligațiile stabilite prin tratatul de extrădare, chiar dacă aceasta presupune și un act efectuat de statul solicitat.

Cu toate acestea, se acceptă că, în situații foarte restrânse numeric, există și responsabilitatea statului membru de executare: aceasta privește situația în care autoritățile naționale nu verifică în mod diligent identitatea persoanei pe care o arestează ori atunci când persoana deja a fost judecată pentru aceeași faptă și se înfrânge astfel principiul non bis in idem. În unele state membre aceste situații nu pot da naștere unui drept la compensație, întrucât asimilarea cu dreptul național nu este recunoscută.

O ultimă categorie de cauze vizează situațiile de responsabilitate comună (de exemplu, situațiile în care datele furnizate de statul solicitant sunt insuficiente/inexacte și statul membru de executare omite să solicite informații suplimentare[111]), precum și situațiile în care niciunul dintre state nu este responsabil. Acestea sunt probabil cele mai complexe situații și reclamă necesitatea unui mecanism la nivelul Uniunii Europene pentru rezolvarea disputelor, cu scopul de a garanta dreptul la despăgubire, inclusiv prin înființarea unui fond special la nivelul Uniunii Europene care ar putea plăti despăgubirile, cu drept de regres împotriva statului membru/statelor membre responsabil(e)[112].

Mecanismul propus ar putea indica și criterii pe baza cărora să fie determinate despăgubirile, astfel încât să existe garanția că nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei. În acest context, s-a arătat că nivelul de trai din statele membre este diferit; o sumă care ar putea fi considerată echitabilă   într-un stat membru, într-un alt stat membru ar putea fi disproporționată[113].

Adoptarea unui mecanism la nivelul Uniunii Europene ar trebui să evite paralelismul cu alte instrumente juridice similare cu efect orizontal[114] (de pildă, directiva privind ordinul european de anchetă[115] sau directiva privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană[116]). La acestea, am adăuga noi și observarea legislației europene cu privire la răspunderea autorităților din statele membre pentru protecția datelor cu caracter personal [de exemplu, Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 și Regulamentul (UE) nr. 2016/794 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 mai 2016 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol) și de înlocuire și de abrogare a Deciziilor nr. 2009/371/JAI, nr. 2009/934/JAI, nr. 2009/934/JAI, nr. 2009/935/JAI, nr. 2009/936/JAI și nr. 2009/968/JAI ale Consiliului].

Mecanismul sus-menționat poate fi construit prin instrumente juridice cu aplicare orizontală și conceput în două etape: într-o primă etapă, reglementarea cazurilor de identificare eronată, considerate ca fiind cele mai injuste[117], pentru ca, în a doua etapă, reglementarea să vizeze emiterea mandatului european de arestare în vederea urmăririi penale, urmată de achitare, întrucât diferențele dintre sistemele naționale sunt mult mai evidente în ceea ce privește dreptul la despăgubire în caz de arestare urmată de achitare, decât arestarea nejustificată stricto sensu[118].

O altă posibilitate de reglementare ar fi aceea a înlăturării reticențelor statelor membre prin consacrarea principiului general privind dreptul la compensații, urmând ca acesta să fie dezvoltat pe calea instrumentelor legislative separate cu efect orizontal adoptate de către Uniunea Europeană[119].

261. În final, observăm că eventuala reglementare europeană unitară poate fi integrată atât în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, cât și în cel al cooperării judiciare în materie penală, de vreme ce dreptul la despăgubiri derivă dintr-o cauză penală cu elemente transfrontaliere, astfel încât această caracteristică primară se transferă și în privința condițiilor de exercitare a dreptului la despăgubire. În ambele domenii, potrivit art. 81 alin. (2) și art. 82 alin. (1) teza a II-a din TFUE, Parlamentul European și Consiliul legiferează în conformitate cu procedura legislativă ordinară, iar directiva este instrumentul legislativ cu efect orizontal adecvat pentru atingerea scopurilor propuse.

Față de starea actuală a legislației europene sub aspectele ce fac obiect al analizei și a vidului de reglementare la nivelul Uniunii Europene, este mai mult decât evident că rezolvarea acestor aspecte rămâne încă la nivelul sistemelor juridice ale fiecărui stat membru.

262. Este adevărat că, pe baza Expunerii de motive a Legii nr. 300/2013, nu poate fi identificată o reglementare a Uniunii Europene cu efect orizontal a cărei transpunere obligatorie s-a realizat prin adoptarea dispozițiilor alin. (3) al art. 103¹, introdus în Legea nr. 302/2004, ci doar acte care, având caracter de recomandare, lasă statelor membre o marjă largă de acțiune și de apreciere în alegerea soluțiilor identificate atunci când acestea înțeleg să acționeze.

263. Cu toate acestea, reglementarea națională analizată, care, în esență, circumstanțiază situația prejudiciabilă pentru libertatea individuală ipotezei unor semnalări SIS ori a unor mandate europene de arestare retrase/revocate, dă expresie următoarei teorii: răspunderea pentru transmiterea unor mandate europene de arestare ori pentru introducerea unor semnalări incorecte, incomplete ori care nu mai sunt de actualitate revine statului membru solicitant; acesta este principiul ce degajă din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II) și Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II), iar, pe temeiul jure imperii și pentru simetrie juridică, poate fi transferat cu ușurință și în cadrul cooperării judiciare directe între autoritățile judiciare, în contextul mecanismului mandatului european de arestare. De aceea, statul membru de executare nu răspunde patrimonial în astfel de situații, chiar dacă, obiectiv, autoritățile sale judiciare au luat o măsură privativă sau restrictivă de libertate. Măsura a fost luată, în temeiul obligațiilor asumate de statul român, ca stat membru al Uniunii Europene, în cadrul cooperării judiciare în materie penală, care funcționează pe principiul încrederii și recunoașterii reciproce, și a fost menită să prevină fuga persoanei solicitate.

264. Având în vedere rațiunile identificabile pentru care statul român a introdus în ordinea sa juridică o astfel de prevedere legală, precum și stadiul actual al legislației de la nivelul Uniunii Europene, la o primă analiză s-ar putea considera că dispozițiile art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 se circumscriu marjei de acțiune recunoscute statelor membre.

Pe de altă parte, observăm că opțiunea legiuitorului național a fost în sensul denegării de răspundere, de vreme ce sunt indicate explicit situațiile în care statul român nu răspunde patrimonial.

Prin urmare, pe baza textului din legea specială nu pot fi determinate situațiile în care statul român poate răspunde.

Or, orice demers de interpretare trebuie circumscris aplicării legii (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat) și prin „lege” înțelegem ansamblul dreptului pozitiv, inclusiv Convenția ce a fost integrată prin ratificare în ordinea juridică națională.

În precedent, am observat că în sistemul SIS (II), potrivit art. 64 din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI și art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, statele membre răspund pentru prejudiciile cauzate unei persoane ca urmare a utilizării sistemului N. SIS II, iar această răspundere se aplică și prejudiciului cauzat de către statul membru care a emis alerta, dacă acesta a introdus efectiv date incorecte sau a stocat date în mod ilegal, ambele acte deschizând calea reparării oricărui prejudiciu, inclusiv pentru privarea ori restrângerea de libertate. Dacă statul membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul care a emis alerta, acesta din urmă trebuie să ramburseze, la cerere, sumele plătite drept compensație, cu excepția situației în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea a încălcat decizia-cadru și regulamentul.

Îndeosebi pe baza dispozițiilor din regulament, act cu aplicare directă, fără transpunere, s-ar putea deduce existența unui drept la acțiune în favoarea particularilor pentru repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o alertă care a avut la bază date incorecte sau stocate ilegal, precum și posibilitatea particularilor de a solicita aceste despăgubiri de la un alt stat membru decât cel care a introdus semnalarea, de pildă, statul membru în care își au reședința obișnuită și care a executat semnalarea.

În scopul facilitării accesului la justiție și în acord cu răspunderea internațională a statelor pentru încălcarea unor drepturi fundamentale,  decizia-cadru și regulamentul prevăd obligația statului care a introdus semnalarea de a rambursa statului membru care a plătit compensația sumele achitate cu acest titlu persoanei prejudiciate printr-o semnalare eronată sau ilegală.

De aceea, nu excludem posibilitatea ca o instanță română sau o instanță străină confruntată cu aplicarea dispozițiilor art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 să formuleze o cerere trimitere preliminară la C.J.U.E., indicând, de pildă, dispozițiile din art. 2-6 TUE care stabilesc fundamentele Uniunii Europene și principiile de atribuire a competențelor în cadrul acesteia, art. 1 alin. (2) și (3) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI care prevăd principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie penală, precum și prevederile art. 64 alin. (1) și (2) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI, respectiv art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 care stabilesc răspunderea statelor membre pentru semnalări incorecte sau ilegale introduse în N. SIS II, preluate ca atare în SIS-central.

Posibilitatea sesizării C.J.U.E., potrivit art. 267 TFUE, rămâne o temă de discuție deschisă, cu atât mai mult cu cât, pe această cale, s-ar da posibilitatea instanței europene să indice nivelul de protecție a dreptului prevăzut în art. 5 paragr. 5 din Convenție, ce trebuie asigurat la nivelul Uniunii Europene și al statelor membre.

265. Pe de altă parte, art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 arată că persoana prejudiciată poate cere repararea prejudiciului material sau moral de la statul membru emitent al mandatului european de arestare, potrivit legii acestuia din urmă.

Așadar, statul străin nu poate fi chemat în judecată în față instanțelor române pentru atragerea răspunderii sale patrimoniale, față de imunitatea de jurisdicție[120].

În atari condiții, o persoană aflată în această ipoteză va trebui să se adreseze instanțelor sau autorităților administrative competente din statul membru ale cărui autorități judiciare au emis mandatul european de arestare, potrivit legii acestui stat.

Soluția ridică anumite dificultăți din perspectiva accesului la justiție: accesul la instanțele unui stat străin este anevoios; justițiabilii nu cunosc dreptul aplicabil și limba în care se desfășoară procedura, iar costurile procedurii constituie un element adesea luat în considerare. De aceea, resortisanții unui stat preferă să se adreseze instanțelor din statul unde își au reședința obișnuită, a cărui limbă și sistem juridic le sunt familiare.

Opinăm că, cel puțin în privința prejudiciilor rezultate din semnalări incorecte sau ilegale, în temeiul art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, se poate recunoaște posibilitatea unei acțiuni în fața instanțelor din statul membru care a executat semnalarea. Însă, în această situație, acțiunea nu trebuie formulată împotriva statului care a introdus semnalarea, ci împotriva statului care a executat-o, urmând ca acesta din urmă să obțină rambursarea despăgubirilor plătite de la statul membru care a introdus semnalarea.

În lipsa unei reglementări exprese de rang supranațional care să deroge de la principiul imunității de jurisdicție, cererea îndreptată împotriva unui stat străin nu este de competența internațională a instanțelor române. Necompetența internațională, având caracter absolut, poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și în căile de atac [art. 1071 alin. (2) C.pr.civ.]. Pentru aceste motive, propunerile doctrinare anterior prezentate sunt mai mult decât oportune și ar trebui să-și regăsească expresia normativă la nivelul legislației Uniunii Europene. Reticențele statelor membre ar fi înlăturate.

266. Răspunderea patrimonială pentru privarea sau restrângerea ilegală de libertate este obiectivă. Articolul 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 nu distinge sub aspectul motivelor care au stat la baza retragerii/revocării mandatului european de arestare ori a semnalării.

Așadar, considerăm că nu se poate specula sub acest din urmă aspect. Motivele retragerii mandatului sunt indiferente și, prin urmare, ar trebui să fie străină, din perspectiva aplicării textului, împrejurarea că retragerea mandatului a intervenit ca urmare a schimbului de informații suplimentare sau nu.

Schimbul de informații suplimentare și diligența manifestată de autoritățile judiciare române de executare interesează dintr-o cu totul altă perspectivă, aceea a examinării arestării provizorii în România, prin aplicarea criteriilor rezultate din jurisprudența C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, aspect care va fi analizat mai departe.

267. În precedent, am arătat că din economia textului rezultă că alin. (3) al art. 103¹ din Legea nr. 302/2004 este aplicabil doar atunci când mandatul european de arestare/semnalarea a fost retras(ă)/revocat(ă) până la momentul predării, iar această concluzie poate fi trasă exclusiv pe baza interpretării sistematice a întregului articol ce îl conține.

268. O întrebare legitimă se ridică: textul mai are aplicabilitate și atunci când, după predare, autoritățile judiciare străine, constatând că persoana predată nu este adevăratul autor al infracțiunii, dispun o soluție de achitare/renunțare la urmărirea penală și în aceste condiții, retragerea mandatului/ștergerea semnalării operează subsecvent soluției dispusă în procesul penal de competența acestor autorități? Considerentele de ordin teleologic și analiza de drept comparat efectuată în cadrul prezentei analize ne determină să apreciem că textul art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 poate fi aplicat și în această ipoteză, cu o singură rezervă, a conformității detenției în România cu art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, care presupune desfășurarea procedurii de extrădare cu diligență și cu bună-credință.

O altă rezervă este dată de aplicarea directă a dispozițiilor art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II), pentru ipoteza în care prejudiciile de orice natură pentru încălcarea unor drepturi fundamentale rezultă dintr-o semnalare incorectă sau din date stocate ilegal, iar persoana prejudiciată optează pentru sesizarea instanțelor din statul membru care a executat semnalarea.

269. În continuare, vom analiza dacă prevederile art. 539 C.pr.pen. pot reprezenta temeiul de drept al unei cereri de chemare în judecată formulată împotriva statului român pentru repararea prejudiciului moral și/sau material rezultat dintr-o privare de libertate dispusă de către autoritățile judiciare române atunci când acestea sunt autorități solicitate în vederea executării unui mandat european de arestare.

7.2.3.2. Răspunderea patrimonială a statului român reglementată de art. 539 C.pr.pen. român

270. Alineatul (1) al art. 539 C.pr.pen. român consacră dreptul la repararea pagubei în privința persoanei care a fost privată nelegal de libertate în cursul procesului penal. Alineatul (2) al aceluiași articol arată că privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

La o primă analiză comparativă a art. 539 din codul sus-menționat și art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004, se observă că sfera de aplicare a textelor în privința situațiilor generatoare de daune care dau dreptul la despăgubire sunt diferite: în primul caz, dreptul la despăgubire este recunoscut doar pentru privarea de libertate (arestare preventivă și arest la domiciliu); în cel de-al doilea caz, dreptul la despăgubire este recunoscut și în ipoteza restrângerii de libertate (controlul judiciar).

271. În sensul jurisprudenței celor două instanțe europene supranaționale, noțiunea de „detenție/privare de libertate” este autonomă și, pentru a se stabili dacă a existat o privare de libertate, trebuie plecat de la situația concretă și luate în considerare mai multe criterii, cum ar fi: genul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii, gradul de intensitate a acesteia asupra libertății individuale[121].

272. În mod cert, reținerea și arestarea provizorie a unei persoane în vederea predării acesteia statului solicitant constituie o privare de libertate, atât din perspectiva dreptului intern, de vreme ce art. 101 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004 plasează arestarea provizorie în opoziție cu măsurile preventive neprivative de libertate prevăzute de Codul de procedură penală, cât și în sensul art. 5 din Convenție. Consimțământul la predare dat de persoana căutată nu schimbă natura juridică a acestor măsuri. El nu poate fi echivalat ca un consimțământ dat în vederea privării de libertate. În sistemul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, unicul efect al consimțământului la predare constă în durata diferită a termenelor pentru luarea unei decizii definitive privind executarea mandatului european de arestare, potrivit distincțiilor din art. 17 alin. (2) și (3).

În cauzele examinate în studiu, unele dintre persoanele localizate pe teritoriul României, chiar dacă au formulat obiecțiuni cu privire la identitate ori s-au apărat în sensul că nu au săvârșit infracțiunile de care erau acuzați în străinătate, au consimțit la predare, din dorința firească de a-și lămuri cât mai curând situația juridică în statul solicitant, consiliați fiind, probabil, și asupra limitelor principiului încrederii reciproce din perspectiva autorităților judiciare ale statului solicitat. De aceea, considerăm că acest consimțământ nu poate primi valoarea și efectele unei plasări voluntare în detenție. Persoana care l-a exprimat nu pierde calitatea de victimă atunci când s-ar putea stabili caracterul nelegal al privării sale de libertate în sensul art. 5 din Convenție.

O abordare contrară contravine regulilor de interpretare care trebuie să guverneze orice ingerință în exercitarea drepturilor fundamentale[122]. Este unanim acceptat că, dat fiind caracterul de excepție al ingerinței, normele care o instituie trebuie să primească o interpretare restrictivă.

Pe de altă parte, spre deosebire de alte sisteme de drept în care dreptul la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate nu este recunoscut persoanei ce s-a plasat ea însăși în situația prejudiciabilă[123], în sistemul actualului Cod de procedură penală român [art. 538 alin. (3) și (4)], acest drept este negat doar în cazul erorii judiciare, situație generatoare de daune distinctă de privarea nelegală de libertate.

273. Tezei potrivit căreia dreptul la despăgubire pentru reținerea și arestarea provizorie în România în vederea executării unui mandat european de arestare poate fi recunoscut în temeiul art. 539 C.pr.pen. român îi poate fi opusă antiteza, în care s-ar putea susține că dreptul, astfel cum este reglementat în ordinea juridică națională, privește detenția dispusă în cadrul unui proces penal de competența autorităților judiciare române, iar nu măsurile privative de libertate luate într-o procedură de predare sau de extrădare, cu următoarele argumente:

A. Articolul 9 alin. (5) C.pr.pen. român prevede că orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertare, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege. În același sens sunt și dispozițiile art. 539 alin. (1) din același act normativ care se referă la privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal.

B. Condițiile prevăzute de lege sunt, în primul rând, cele stabilite în alin. (2) al art. 539 C.pr.pen. român, care arată că privarea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. Or, toate aceste acte procedurale se circumscriu exclusiv procesului penal în care autoritățile judiciare române sunt chemate să statueze asupra temeiniciei acuzației în materie penală. Prin urmare, textul legal sus-menționat ar putea fi aplicat în cazul arestării dispuse într-o extrădare activă, când autoritățile judiciare române solicită arestarea și predarea unei persoane dintr-un alt stat, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și se înfățișează în calitate de autorități emitente ale mandatului european de arestare.

C. O distincție fundamentală trebuie făcută între procesul penal – activitate desfășurată de către organele judiciare, cu participarea părților, precum și a altor persoane (martori, experți, interpreți etc.), în sensul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală[124] – și procedura penală, o noțiune mult mai largă[125], în această din urmă categorie fiind inclusă și procedura extrădării pasive ori a executării mandatului european de arestare.

Deși, formal, argumentele prezentate au o anumită consistență, ele nu rezistă în fața principiului de interpretare și aplicare a legii în materia drepturilor fundamentale, consfințit prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, potrivit căruia:

„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Norma constituțională stabilește prioritatea în aplicare a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale față de reglementările interne contrare. Aceasta înseamnă că interpretarea legilor interne trebuie să fie realizată astfel încât să faciliteze concilierea cu reglementările internaționale din materia drepturilor omului și, în măsura în care nepotrivirile sau neconcordanțele între cele două tipuri de protecție sunt ireconciliabile, nu se persistă în ideea compromisului, ci se constată existența unui conflict de norme soluționat prin acordarea priorității de aplicare a reglementărilor internaționale față de cele interne[126], în speță, cele conținute în Convenție, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile[127].

274. Pe de altă parte, C.E.D.O. a arătat că, prin ratificare, Convenția a devenit parte din sistemele juridice ale statelor părți ale acesteia, că primul judecător al Convenției este judecătorul național, iar garantarea drepturilor consacrate de aceasta presupune atât respectarea lor de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, obligație ce revine, în primul rând, fiecărui stat contractant[128].

Convenția și protocoalele sale adiționale, împreună cu jurisprudența C.E.D.O. constituie un bloc de convenționalitate ce se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale[129].

Jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul nostru de drept; ea are forță constituțională și supralegislativă și, ca atare, autoritățile statale române confruntate cu aplicarea dispozițiilor Convenției și ale protocoalelor sale adiționale vor fi obligate să țină seama și să aplice soluțiile jurisprudențiale ale organelor Convenției generate de acestea, indiferent dacă ele au fost pronunțate în cauze privitoare la România sau în cauze privitoare la alte state părți la Convenție[130].

Or, în precedent s-a arătat că paragr. 5 al art. 5 din Convenție, care consacră dreptul la reparație în caz de privare de libertate, constituie o garanție specifică, aplicabilă tuturor cazurilor de detenție enumerate în paragr. 1 al aceluiași articol, în cazul unei detenții contrare Convenției, aplicându-se în privința oricărei persoane private de libertate, indiferent care ar fi motivul acesteia și fără a interesa în vreun fel autoritatea statală care a dispus-o.

De aceea, dispozițiile art. 9 alin. (5) și art. 539 C.pr.pen. român, interpretate și aplicate potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, în acord cu dispozițiile art. 5 paragr. 5 din Convenție, constituie temei pentru recunoașterea dreptului la despăgubire în favoarea unei persoane reținute și arestate provizoriu de către autoritățile judiciare române în vederea predării acesteia pe baza unui mandat european de arestare emis de către un alt stat membru al Uniunii Europene. În același sens este și jurisprudența unor Curți Constituționale[131].

275. În precedent s-a arătat că examenul de convenționalitate asupra unei detenții în vederea predării, în statul membru de executare, poate fi efectuat doar din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, care dispune că o persoană poate fi privată de libertate dacă împotriva ei se află în curs de desfășurare o procedură de expulzare sau extrădare și că, din această perspectivă, mai multe sunt criteriile de analiză desprinse din jurisprudența C.E.D.O., fără ca din faptul că procedura de extrădare nu a fost finalizată prin predarea persoanei solicitate să poată fi trasă, în mod absolut, concluzia că privarea de libertate în statul de executare a fost nelegală.

276. Văzând și echilibrul ce trebuie asigurat între principiile care guvernează mecanismul mandatului european de arestare și criteriile pe baza cărora C.E.D.O. stabilește dacă o detenție în vederea extrădării este conformă art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, apreciem că răspunderea patrimonială a statului român ar putea fi atrasă, de pildă, în următoarele situații:

A. Identificarea eronată. Aceasta presupune analiza diligenței manifestate de autoritățile judiciare de executare în ceea ce privește identificarea persoanei față de care au dispus măsuri privative de libertate. Exceptând cazurile de disimulare a identității[132] ori atunci când datele furnizate de statul membru solicitant nu au fost verificate de acesta, caz în care putem vorbi de responsabilitate comună, cel puțin, dacă nu exclusivă a statului solicitant, o coincidență parțială a datelor de identitate ale persoanei căutate cu cele ale persoanei localizate nu justifică, în lipsa unor verificări suplimentare, luarea unor măsuri intruzive asupra libertății individuale.

În plus, indicarea completă a tuturor datelor de identificare ale persoanei căutate constituie o condiție de formă și de conținut a mandatului european de arestare. Lipsa acestora justifică refuzul obligatoriu de executare a unui mandat incomplet sau cu lipsuri majore. Motivul de refuz este implicit și rezultă din înseși condițiile de legalitate ale mandatului european de arestare.

Atunci când datele incomplete vizează o semnalare SIS, statul român, plătind despăgubirile, poate cere rambursarea acestora de la statul membru emitent, în temeiul art. 64 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen de a doua generație (SIS II)^[133] și în vederea aplicării directe a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II).

B. Identitatea uzurpată. În această privință există, în principiu, o răspundere concurentă a statelor implicate în procedură. Din perspectiva aplicării art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, examenul pe care instanțele civile învestite cu soluționarea cererii de reparare a prejudiciului ar urma să-l efectueze asupra diligenței autorităților judiciare de executare este mult mai amplu și trebuie circumscris cauzalității încălcării. Fără a avea neapărat un caracter limitativ, mai multe repere de analiză ar putea fi luate în considerare în mod cumulativ, existența condițiilor pentru atragerea răspunderii urmând a fi stabilită în funcție de datele concrete ale fiecărei cauze:

a) persoana aflată în această situație poate solicita despăgubirile, în principal, de la statul membru care a emis mandatul european de arestare, potrivit regulilor de fond și de procedură din dreptul intern al acestui stat.

Jurisprudența examinată relevă că, cel puțin în privința Germaniei, relativ la cetățenii români aflați în această ipoteză, autoritățile judiciare ale acestui stat au recunoscut dreptul în substanța sa.

De aceea, în măsura în care persoana prejudiciată a obținut despăgubiri de la statul membru care a dispus arestarea sau condamnarea, inclusiv pentru privarea de libertate din România, ca stat de executare, ea nu ar putea solicita repararea aceluiași prejudiciu printr-o cerere de competența instanțelor române, decât dacă invocă un alt prejudiciu, rezultat dintr-o vătămare și având o cauzalitate diferită;

b) diligența pe care autoritățile judiciare de executare a mandatului european de arestare ar trebui să o manifeste cunoaște mai multe limitări și condiționări: pe de o parte, principiul încrederii și recunoașterii reciproce presupune că autoritățile judiciare de executare nu trebuie să cunoască fondul cauzei din străinătate mai mult decât le este necesar pentru procedura predării și trebuie să se abțină de la a evalua probele și a se pronunța cu privire la vinovăție; pe de altă parte, trebuie avute în vedere rolul de control sau de verificare recunoscut autorităților judiciare de executare și dialogul nemijlocit ce trebuie să existe între acestea și autoritățile judiciare emitente ale mandatului european de arestare, prin schimbul de informații suplimentare, atunci când autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite predarea unei persoane. În precedent, s-a arătat că ar trebui să se facă distincție între controlul formal asupra identității și controlul de fond asupra acuzației sau condamnării și că cel dintâi nu se poate rezuma la obținerea unui rezultat pozitiv în urma unei verificări automatizate; în toate cazurile, verificarea identității trebuie să implice și factorul uman și, atunci când există suspiciuni cu privire la identitate, ele trebuie lămurite pe calea schimbului de informații suplimentare. La aceasta se adaugă controlul de proporționalitate pe care toate autoritățile judiciare implicate în procedură trebuie să îl efectueze, în principal, atunci când decid emiterea unui mandat european de arestare, dar și atunci când trebuie să îl execute.

Aplicarea acestor criterii ridică serioase dificultăți în cazurile în care mandatul european de arestare a fost emis pentru executarea unei hotărâri de condamnare, principiul prezumției de nevinovăție nefiind incident în aceste situații.

Putem considera că diligența cerută de art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție a existat și că măsura arestării în vederea predării a fost luată cu bună-credință de către autoritățile judiciare din statul membru solicitat atunci când acestea din urmă, după ce au solicitat informații suplimentare, fie nu    le-au primit, fie au primit informații contradictorii ori care nu aveau calitatea de a conduce la o concluzie în sensul excluderii persoanei căutate.

La aceasta concură și termenele prevăzute în decizia-cadru pentru executare, în funcție de poziția procesuală pe care o adoptă persoana solicitată.

Principiul încrederii reciproce se opune unei statuări din partea autorităților judiciare de executare asupra vinovăției persoanei solicitate ori asupra temeiniciei acuzației în materie penală, esențial fiind ca, în cadrul propriului control de proporționalitate recomandat de către C.J.U.E., acestea să nu pericliteze efectul util al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și să ia, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, alte măsuri care ar putea preveni fuga persoanei căutate, asigurând totodată predarea;

c) în aprecierea diligenței autorităților judiciare de executare prezintă importanță și apărările pe care persoana solicitată le formulează în procedura de executare. În acest context, apărări generice, fără alte date sau informații concrete din care ar putea rezulta în mod verosimil uzurparea identității, nu sunt suficiente, prin ele însele, pentru a stabili lipsa de diligență a autorităților judiciare de executare. Dimpotrivă, constituie apărări verosimile care trebuie verificate și deschid posibilitatea refuzului de executare împrejurări precum acelea în care persoana căutată a fost încarcerată în perioada în care se pretinde săvârșirea infracțiunilor în străinătate ori o afecțiune care o împiedică să se deplaseze.

Atunci când apărările verosimile sus-menționate au fost formulate și ele au fost înlăturate, fără a se recurge la schimbul de informații suplimentare, deși se impunea, iar procesul penal finalizat în străinătate a exclus vinovăția persoanei solicitate pe baza unor probe care existau la data predării, dar care nu au fost cerute (de exemplu, existau amprente digitale, fotografii sau un profil ADN ale persoanei căutate care îndeplineau condițiile calitative pentru a constitui probe de comparație, în scopul identificării), se poate discuta asupra respectării obligației de diligență ce revine autorităților judiciare de executare din perspectiva art. 5 paragr. 1 lit. f ) din Convenție;

d) diligența autorităților judiciare de executare în ceea ce privește stabilirea identității persoanei solicitate nu depinde de eventualele demersuri administrative pe care aceasta le-ar fi putut urma, pentru a atașa semnalării din SIS un indicator de validitate privind identitatea uzurpată. Principiul bunei-credințe și al liberei circulații a cetățenilor într-un spațiu de securitate și justiție se opun oricărei speculații în această privință.

C. Existența unui motiv de refuz obligatoriu, precum utilizarea mandatului european de arestare în vederea localizării și citării persoanei căutate ori emiterea acestui mandat în lipsa unui mandat național de arestare. Chiar dacă, în principiu, legalitatea detenției în vederea predării nu depinde de modalitatea în care a fost finalizată procedura de predare, există situații în care diligența cerută de art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție poate fi pusă în discuție, cu luarea în considerare a omisiunii autorităților din statul membru solicitat de a recurge la schimbul de informații suplimentare și de a dispune alte măsuri apte să prevină fuga persoanei căutate. Și în aceste situații, răspunderea statelor implicate în procedură este concurentă, iar persoana interesată ar putea cere despăgubiri, în principal, de la statul membru emitent al mandatului.

§8. Concluzii

Problema răspunderii statelor membre ale Uniunii Europene implicate în procedura de executare a unui mandat european de arestare rămâne într-o „zonă gri” a cooperării judiciare.

Deși adoptarea de către legiuitorul european a unor acte normative cu efect orizontal ar fi rezolvat multe dintre neajunsurile observate în practică, răspunderea patrimonială a statelor membre pentru orice prejudicii cauzate particularilor rămâne insuficient reglementată la nivelul Uniunii Europene.

Doar cu privire la prejudiciile cauzate prin semnalări ce conțin date incorecte ori prin utilizarea unor date stocate ilegal această răspundere este stabilită prin Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) și Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen de a doua generație (SIS II).

În schimb, atunci când cooperarea judiciară în materie penală se realizează direct între autoritățile judiciare, reglementarea răspunderii patrimoniale a statelor membre a rămas la nivel de recomandare programatică, fiind lăsată în marja de acțiune și apreciere a acestora. Reticența statelor și a instituțiilor Uniunii Europene de a reglementa tranșant în această privință poate fi explicată prin următoarele: prejudiciul produs este, de regulă, consecința unei cauzalități complexe; puterile de decizie și executare sunt atribuite, prin însăși natura cooperării judiciare, unor autorități din state diferite; stabilirea răspunderii unui stat, de către instanțele sau autoritățile administrative dintr-un alt stat, este contrară principiului imunității de jurisdicție; de regulă, autoritățile din statele de executare invocă răspunderea exclusivă a statului emitent.

Instituirea unui fond european pentru compensarea acestor prejudicii ar putea constitui o rezolvare pentru situații care pun în discuție răspunderea comună a statelor membre implicate în procedură. Însă, până la acel moment, consecințele asupra drepturilor consacrate de Convenție în privința particularilor continuă să se producă și ele nu pot fi neglijate.

Dimpotrivă, dreptul cu rol de garanție, consacrat de art. 5 paragr. 5 din Convenție, trebuie asigurat, pe cât posibil, în cadrul schemelor juridice existente.

Astfel, identificarea mecanismelor pentru repararea prejudiciilor este plasată în sarcina jurisdicțiilor naționale constituționale și/sau obișnuite, ceea ce îndepărtează acțiunea statelor membre de obiectivul atingerii unui nivel de protecție uniform al drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene.

Examenul jurisprudenței naționale în această materie relevă că instanțele române au stabilit ori, dimpotrivă, au exclus răspunderea statului român pe baza unui examen concret, efectuat asupra derulării procedurii de executare a mandatului european de arestare, ferindu-se de a statua de principiu în această privință.

Remarcăm și că instanțele naționale au analizat și decelat în concret cauzalitatea încălcării dreptului fundamental la libertate și siguranță. În această privință, o statuare în abstract, exclusiv la nivel de jurisprudență, nu este recomandabilă. Ea ar conduce fie la o denegare de dreptate, fie ar extinde în mod nejustificat limitele răspunderii patrimoniale a statului, prin asumarea exclusivă a unei răspunderi care, în mod obișnuit, ar putea fi comună ori ar aparține, în realitate, altui stat implicat în procedură.

La o analiză circumscrisă fiecărei situații particulare, cu observarea încălcării și a cauzalității concrete, îndeamnă și jurisprudența C.E.D.O.

De regulă, situațiile premisă au constat în identificări eronate sau uzurpări de identitate. Acestea sunt cazurile cele mai vizibile, întâlnite în majoritatea statelor membre. În contextul în care uzurparea de identitate este o metodă infracțională a cărei utilizare în continuă creștere a fost observată în rapoartele Comisiei Europene, perpetuarea situațiilor generatoare de daune este mai mult decât previzibilă. Consecințele asupra securității victimelor uzurpării sunt incomensurabile.

În plus, problematica legată de identificarea persoanelor căutate se află în strânsă legătură cu acuratețea și calitatea datelor prelucrate în SIS II.

Recentele inițiative legislative ale Comisiei Europene – propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen (SIS) în domeniul verificărilor la frontiere, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 515/2014 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1987/2006-COM (2016) 882 final și Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului – oferă o protecție consolidată a datelor cu caracter personal introduse în SIS. Astfel, aprecierea asupra calității datelor ar urma să fie nuanțată în raport cu sursa din care acestea provin, după cum implică o percepție subiectivă, neverificabilă ori după cum este vorba despre date rezultate din surse obiective și nealterabile.

Se instituie obligativitatea unui control din partea unor autorități de supraveghere naționale independente și a unui control judecătoresc de același nivel.

Este prevăzut un mecanism central gestionat de eu-LISA, menit să permită statelor membre să examineze periodic semnalările în care câmpurile de date obligatorii pot ridica probleme de calitate.

În măsura posibilităților tehnice, este preconizată utilizarea imaginilor faciale, a fotografiilor și amprentelor palmare pentru efectuarea căutărilor în sistem și pentru identificarea persoanelor.

Statele membre trebuie să garanteze oricărei persoane care a suferit prejudicii materiale sau morale, ca urmare a unei operațiuni de prelucrare ilegală sau a oricărei acțiuni ce încalcă dispozițiile adoptate în temeiul acesteia, dreptul de a obține despăgubiri, pe temeiul dreptului intern, pentru prejudiciul cauzat de operatorul datelor cu caracter personal sau de o altă autoritate competentă. Totodată, Directiva (UE) nr. 2016/680 stabilește și criteriile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească reglementările naționale ce vor fi adoptate în această privință, astfel încât să ofere garanții suficiente împotriva riscurilor de abuz și arbitrar.

În cadrul prezentului studiu, mai multe repere de analiză au justificat observațiile și propunerile formulate:

A. Pe baza jurisprudenței evolutive a C.J.U.E., s-a observat că principiul recunoașterii și încrederii reciproce nu este absolut. Emiterea unui mandat european de arestare nu dă naștere unei obligații absolute de predare, iar încrederea reciprocă ce trebuie să existe între autoritățile judiciare implicate în procedură nu poate funcționa fără nicio garanție. Dimpotrivă, cel dintâi principiu se află în strânsă legătură cu sistemul de protecție a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii Europene și al statelor membre, astfel cum rezultă din chiar textul art. 1 alin. (3) al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI.

B. Din momentul în care persoana căutată face obiectul unui mandat european de arestare, situația sa este reglementată de dreptul Uniunii Europene, iar executarea acestui mandat trebuie să fie conformă cu principiile generale ale dreptului care guvernează acțiunea Uniunii Europene, precum și acțiunea statelor membre, atunci când pun în aplicare acest drept.

În consecință, protecția drepturilor fundamentale se înfățișează ca principiu general de interpretare a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și legislațiilor naționale adoptate în transpunerea acesteia. Acest principiu va guverna acțiunile statelor implicate în procedură, nu doar atunci când acestea emit și execută un mandat european de arestare, ci și atunci când sunt chemate să repare prejudiciul cauzat unui drept fundamental în cadrul acestui mecanism.

C. După cum rezultă din Avizul C.J.U.E. nr. 2/2013 asupra proiectului de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenție, în centrul construcției juridice a Uniunii Europene figurează drepturile fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de Cartă. Revine instanțelor naționale și C.J.U.E. obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii Europene în toate statele membre și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor.

D. Întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene au aderat la Convenție, nivelul de protecție a dreptului prevăzut în art. 6 din Cartă trebuie să fie identic celui prevăzut în art. 5 din Convenție, astfel cum acesta rezultă din jurisprudența C.J.U.E.; acest nivel este aplicabil și privării de libertate în cadrul mecanismului mandatului european de arestare, cu precizarea că, în privința detenției din statul membru de executare, gradul de protecție este cel prevăzut în art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție. Garanțiile din paragr. 1, 2 și 4 și dreptul consacrat de paragr. 5 ale acestui din urmă articol sunt aplicabile în privința acestei detenții.

E. Obiectivul general al deciziei-cadru menționate mai sus – facilitarea și accelerarea cooperării judiciare – trebuie pus – și, de altfel, a și fost pus – în balanță, de către C.J.U.E., cu obiectivul specific al respectării drepturilor fundamentale ale persoanei, iar un argument în sens contrar, întemeiat pe efectul util al aceleiași decizii-cadru, chiar din perspectiva îmbunătățirii recunoașterii reciproce, nu poate fi invocat în defavoarea unor drepturi fundamentale, chiar dacă s-ar ajunge la o situație în care executarea mandatului de arestare ar trebui refuzată.

F. Trei instrumente juridice ar putea fi utilizate pentru atingerea unui echilibru între principiile aflate în discuție: doctrina interpretării conforme; recurgerea la procedura trimiterii preliminare; cooperarea directă și schimbul de informații între autoritățile statale implicate în procedură. Aceste trei instrumente sunt puse în discuție și își pot găsi aplicarea concretă în diferite chestiuni ridicate de problematica analizată.

Bunăoară, doctrina interpretării conforme a fost identificată ca o soluție pentru a preveni, cel puțin până la o eventuală intervenție legislativă expresă, producerea unor consecințe prejudiciabile ce ar putea rezulta din aplicarea invariabilă a dispozițiilor de transpunere cuprinse în Legea nr. 302/2004, care obligă procurorul, în orice situație și fără nicio distincție, la reținerea persoanei localizate și formularea propunerii de arestare provizorie.

Recurgerea la procedura trimiterii preliminare a fost identificată ca ipoteză de lucru atunci când s-a analizat compatibilitatea art. 103¹ alin. (3) din legea sus-menționată cu principiile din TUE care stabilesc fundamentele Uniunii Europene, atribuirea competențelor în cadrul acesteia și principiile care stau la baza cooperării judiciare în materie penală.

Mai mult, s-a observat că, cel puțin în privința prejudiciilor rezultate dintr-o alertă care conține erori de fapt ori date stocate în mod ilegal, regula de principiu din Legea nr. 302/2004 vine în contradicție cu art. 48 din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006, text care, într-o redactare similară cu art. 64 din Decizia-cadru 2007/533/JAI, stabilește răspunderea statelor membre pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin exploatarea N. SIS II și arată că acest lucru se aplică și prejudiciului cauzat de către statul membru semnalant, atunci când acesta a introdus ori stocat asemenea date. În cazul în care statul membru împotriva căruia se introduce o acțiune nu este statul membru semnalant, acesta din urmă are obligația de a rambursa, la cerere, sumele plătite cu titlu de despăgubiri, cu excepția cazului în care utilizarea datelor de către statul membru care solicită rambursarea încalcă dispozițiile regulamentului.

Cel puțin, la nivel teoretic, observăm că dispozițiile art. 103¹ alin. (3) din Legea nr. 302/2004 periclitează efectul util al deciziei-cadru și regulamentului anterior evocate, de vreme ce scopul adoptării soluțiilor normative de la nivel european a fost acela de a facilita accesul la justiție al persoanei prejudiciate. O hotărâre a C.J.U.E. în această privință ar fi bine-venită, întrucât ar putea indica nivelul de protecție a dreptului fundamental la libertate și siguranță ce trebuie asigurat la nivelul Uniunii Europene din perspectiva răspunderii patrimoniale a statelor membre pentru încălcările produse în procedura de executare a unor mandate europene de arestare.

G. În cadrul prezentului studiu, prevederile art. 539 C.pr.pen. român, interpretate și aplicate în lumina art. 5 paragr. 5 din Convenție, au fost identificate ca temei de drept în cazul unei eventuale acțiuni în despăgubiri îndreptată împotriva statului român pentru repararea prejudiciilor cauzate prin privarea de libertate dispusă de către autoritățile judiciare române, ca autorități de executare a unui mandat european de arestare. Nivelul de protecție este cel rezultat din jurisprudența C.E.D.O. asupra art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, iar, din perspectiva acestei jurisprudențe, cooperarea directă și schimbul de informații între autoritățile statale implicate în procedură a primit valențele unui criteriu pe baza căruia ar trebui observată diligența autorităților judiciare implicate în executare.

[1] Partea I a studiului a fost publicată în ,,Pro Lege” nr. 3/2017, p. 63-143 [disponibilă și pe site-ul http://revistaprolege.ro/punct-vedere-angajare-raspundere-civila-stat-roman-caz-erori-judiciare-produse-autoritatile-judiciare-romane-executare-mandate-europene-arestare-emise-de-alte-state-i/ (accesat la 1 martie 2018)], iar partea a II-a, în nr. 4/2017 al aceleiași reviste, p. 73-140 [disponibilă și pe site-ul http://revistaprolege.ro/punct-de-vedere-asupra-angajarii-raspunderii-civile-statului-roman-cazul-erorilor-judiciare-produse-atunci-cand-autoritatile-judiciare-romane-pun-executare-mandate-europene-de-arestare-emise-d/ (accesat la 1 martie 2018)].

* e-mail: eleonoraconst@yahoo.com.

[2] C. Niculeanu, Aspecte cu privire la natura juridică a reținerii și procedura acesteia în cadrul mandatului european de arestare, în ,,Dreptul” nr. 10/2008, p. 173-178.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 400/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 4 mai 2007; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 424/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 12 mai 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1193/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 28 octombrie 2009; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1290/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10 noiembrie 2010.

[7] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1290/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 10 noiembrie 2010.

[8] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 400/2007, cit. supra; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 583/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 25 iunie 2007.

[9] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1127/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 36/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 11 februarie 2008.

[10] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 693/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 4 decembrie 2015; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1193/2009, cit. supra.

[11] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1263/2015, cit. supra (în partea a II-a a studiului); Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 1724/2015, cit. supra (în partea a II-a a studiului).

[12] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 581/2008, apud. G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit. (în partea a II-a a studiului), p. 215.

[13] F.R. Radu, Principalele instrumente juridice ale Uniunii Europene în domeniul extrădării și predării infractorilor, în ,,Dreptul” nr. 9/2007, p. 144-166; M.M. Mudava, M.D. Nicolae, Discuții referitoare la mandatul european de arestare și la mandatul de arestare preventivă din perspectiva Legii nr. 302/2004, în ,,Dreptul” nr. 11/2008, p. 226-229.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea din 1 iunie 2016, cauza Bob-Dogi, cit. supra (în partea I a studiului), prin care s-a stabilit că art. 8 alin. (1) lit. c) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „mandat de arestare”, care figurează în această dispoziție, trebuie înțeleasă ca desemnând un mandat de arestare național distinct de mandatul european de arestare.

[14] C. Bîrsan, op. cit. (în partea I a studiului), p. 312-313.

[15] C.E.D.O., Hotărârea din 5 februarie 2002, cauza Čonka contra Belgia, paragr. 38, precum și jurisprudența acolo citată.

[16] În acest sens, F.R. Radu, op. cit., p. 144-166.

Autorul sus-menționat arată că:

„În ceea ce privește aplicabilitatea art. 5 din C.E.D.O. (Convenție, adăugirea  noastră – A.-E. Constantin), este de observat în prealabil că, inerent, acesta face vorbire la lit. f) doar la expulzare și extrădare. Propunerea Comisiei Europene privind decizia-cadru menționa doar că procedura de predare în baza unui mandat european trebuie asimilată celei de extrădare la care se referă art. 5 din C.E.D.O. (Convenție, adăugirea noastră – A.-E. Constantin) și o asemenea abordare este în opinia noastră foarte corectă, de vreme ce această procedură nu face decât să elimine formalitățile birocratice și administrative de extrădare și să treacă direct la efectul fundamental al extrădării care este predarea persoanei urmărite.

Atât procedura de extrădare, cât și procedura de predare, în baza unui mandat european de arestare, au aceleași efecte, astfel încât este firesc ca, din acest punct de vedere, predarea în baza unui mandat european de extrădare să fie tratată ca extrădare. Pe de altă parte, în textul adoptat al deciziei-cadru nu se face această precizare terminologică și cum decizia-cadru, spre deosebire de Convenție, nu este însoțită de un raport explicativ, acest aspect trebuie să facă obiectul practicii judiciare din statele membre și eventual a C.E.D.O.”

Abordarea redată mai sus o regăsim și în concluziile unor avocați generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene (concluziile avocatului general M.B. prezentate la 27 octombrie 2016 în cauza Thomas Vilkas, C-640/15, ECLI:EU:C:2016:826 pct. 47 și 48; concluziile avocatului general E.S. prezentate la 18 octombrie 2012 în cauza Radu, C-396/11, ECLI:EU:C:2012:648, pct. 53, 56 și 62 teza I).

[17] C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Chahal contra Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, cererea nr. 22414/93, paragr. 112; C.E.D.O., cauza Čonka contra Belgiei, cit. supra, paragr. 38; C.E.D.O., cauza Nasrulloyev contra Rusiei, Hotărârea din 11 octombrie, cererea nr. 656/06, paragr. 69; C.E.D.O., cauza Soldatenko contra Ucrainei, Hotărârea din 23 octombrie 2008, cererea nr. 2440/07, paragr. 109.

[18] C. Bîrsan, op. cit., p. 329. În același sens, C.E.D.O., Hotărârea din 10 iunie 2008, cauza Galliani contra României, cererea nr. 69273/01, paragr. 43-46, precum și jurisprudența acolo citată (În speță, reclamanta a fost deținută în vederea expulzării, în baza unui formular standard completat de Oficiul pentru Străni prin care a fost repatriată în Italia. Guvernul României a arătat că reclamanta putea contesta această decizie în fața instanțelor de contencios administrativ, însă C.E.D.O. a considerat că procedura administrativă nu putea fi efectivă, deoarece presupunea o fază prealabilă administrativă și o fază în fața instanței de judecată; or, în situația particulară a reclamantei, aceasta urma să fie repatriată în două zile. Ca atare, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 și 4 din Convenție).

În cauza Nasrulloyev, Hotărârea din 11 octombrie, cererea nr. 656/06, paragr. 77, 78, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 paragr. 1 lit. f) din Convenție, întrucât prevederile din dreptul intern referitoare la detenția unei persoane în vederea extrădării formau obiectul unei interpretări și aplicări neunitare, lipsindu-le caracterul de previzibilitate cerut de paragr. 1 al art. 5 din același act normativ.

[19] C.E.D.O., Marea Cameră, A. ș.a. contra Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 19 februarie 2009, cererea nr. 3455/05, § 164.

[20] C.E.D.O., cauza Amie ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 12 februarie 2013, cererea nr. 58149/08, paragr. 72, precum și jurisprudența acolo citată.

[21] C.E.D.O., cauza Joh-Ekale Mwanje contra Belgiei, Hotărârea din 20 martie 2012, cererea nr. 10486/10, paragr. 117, precum și jurisprudența acolo citată.

[22] C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 29 ianuarie 2008, cererea nr. 13229/03, paragr. 69 teza I, precum și jurisprudența acolo citată.

[23] Idem, paragr. 69 teza a II-a, precum și jurisprudența acolo citată.

[24] C.E.D.O., cauza Fedotov contra Rusiei, Hotărârea din 25 octombrie 2005, cererea nr. 5140/02, apud D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO, București, 2008, p. 94-95.

[25] C.E.D.O., Marea Cameră, cauza Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 29 ianuarie 2008, cererea nr. 13229/03, paragr. 74.

[26] C.E.D.O., cauza Joh-Ekale Mwanje contra Belgiei, cit. supra, paragr. 119.

[27] C.E.D.O., cauza Azimov contra Rusia, Hotărârea din 18 aprilie 2013, cererea nr. 67474/11, paragr. 172.

[28] C. Bîrsan, op. cit., p. 370.

[29] Idem, p. 383, precum și jurisprudența acolo citată.

[30] Idem, p. 386, precum și jurisprudența acolo citată.

[31] Idem, p. 386.

[32] C.E.D.O., cauza Tase contra României, Hotărârea din 10 iunie 2008, cererea nr. 29761/02, paragr. 41, precum și jurisprudența acolo citată.

[33] În vigoare la data faptelor în litigiu.

[34] C.E.D.O., cauza Tase contra României, cit. supra, paragr. 45.

[35] Potrivit art. 1 din Convenție, „înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei convenții”.

[36] C.E.D.O., cauza Stephens contra Maltei, Hotărârea din 21 aprilie 2009, cererea nr. 11956/07, paragr. 47.

[37] Idem, paragr. 48, precum și jurisprudența acolo citată.

[38] Idem, paragr. 49, precum și jurisprudența acolo citată.

[39] Reclamantul Stephens, resortisant britanic, cu reședința în Spania, a fost arestat și deținut în vederea extrădării, în baza unui mandat eliberat de către o instanță malteză, pentru motivul că era bănuit de trafic de droguri. Reclamantul a susținut că arestarea sa în Spania, în baza unui mandat emis de către instanțele din Malta, a fost ilegală, întrucât autoritățile malteze nu aveau jurisdicție pentru a examina faptele. În timpul detenției în Spania, avocatul reclamantului a contestat în fața instanțelor din Malta legalitatea mandatului de arestare.

[40] C.E.D.O., cauza Stephens contra Maltei, cit. supra, paragr. 51.

[41] Idem, paragr. 52.

[42] Ibidem.

[43] Idem, paragr. 53 și 54.

[44] C.E.D.O., cauza Toniolo contra San Marino și Italia, Hotărârea din 26 iunie 2012, cererea nr. 44853/10.

[45] Idem, paragr. 50, 51.

[46] Idem, paragr. 54.

[47] Idem, paragr. 55.

[48] Idem, paragr. 56 teza I, precum și jurisprudența acolo citată.

[49] Idem, paragr. 56 teza a II-a.

[50] Idem, paragr. 58.

[51] Idem, paragr. 59, precum și jurisprudența acolo citată.

[52] Idem, paragr. 60.

[53] C. Bîrsan, op. cit., p. 135.

[54] Idem, p. 149, precum și jurisprudența acolo citată.

[55] L. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 418; L. Pop, în „Curs de drept civil. Obligațiile”, de L. Pop. I.-F. Popa, S.I. Vidu, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 314, 328.

[56] L. Pop, op. cit., p. 328.

[57] L. Boilă, op. cit., p. 418-419.

[58] Idem, p. 421.

[59] Idem, p. 421-422.

Cu titlu de drept comparat, arătăm că în dreptul francez, art. L. 141 alin. (1) din Codul organizării judiciare stabilește răspunderea statului pentru daunele cauzate prin funcționarea defectuoasă a serviciului judiciar, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, această răspundere nu poate fi angajată decât pentru culpă gravă sau denegare de dreptate. Dacă, în trecut, aceasta viza anumite comportamente ale judecătorului – eroare gravă, animozitate personală, intenția de a leza –, care erau luate în considerare pentru stabilirea răspunderii, denegarea de dreptate este luată în considerare în ceea ce privește funcționarea serviciului public al justiției. În esență, constituie culpă gravă orice deficiență caracterizată printr-un fapt ori mai multe fapte prin care se relevă inaptitudinea serviciului public al justiției de a-și îndeplini misiunea cu care a fost învestit (Fr. Terré, Ph . Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11^e éd., Dalloz, 2013, p. 860, precum și jurisprudența acolo citată).

[60] L. Boilă, op. cit., p. 419.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Constituția României. Comentariu pe articole, ediția 1, Editura C.H. Beck, București, 2008, comentariu art. 52, disponibilă pe site-ul www.legalis.ro (accesat la 28 iulie 2017).

În același sens: Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 277/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1052/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 19 decembrie 2007; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 182/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1307/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 29 decembrie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1406/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 17 martie 2009; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 889/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 996/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009.

[64] V. Duculescu, C.C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României. Comentată și adnotată, p. 162, apud Constituția României. Comentariu pe articole, op. cit.

[65] E.S. Tănăsescu, în „Constituția României revizuită – comentarii și explicații”, de M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, p. 108, apud Constituția României. Comentarii pe articole, op. cit.

[66] Astfel, în soluțiile pronunțate în intervalul 1993-2004, instanța noastră supremă nu a avut o poziție constantă: în unele cauze, au fost invocate dispozițiile art. 504 C.pr.pen. din 1969, iar în alte cauze, dispozițiile Codului civil, referitoare la principiile care stau la baza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acceptând faptul că răspunderea statului român este o răspundere patrimonială ce poate fi angajată și în alte ipoteze decât cele limitativ prevăzute de Codul de procedură penală prin invocarea dreptului comun (L. Boilă, op. cit., p. 422, precum și jurisprudența citată la p. 423, nota de subsol nr. 2). În schimb, într-o altă cauză, instanța supremă și-a schimbat argumentația, situându-se pe o altă poziție, susținând că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unei persoane într-un proces penal numai în limitele și în situațiile prevăzute de Codul de procedură penală, iar nu în temeiul dreptului comun, precum și pentru alte situații neprevăzute de art. 504 C.pr.pen. din 1969 (L. Boilă, op. cit., p. 423, precum și jurisprudența citată la nota de subsol nr. 1).

Tot în jurisprudență, pretențiile victimelor au fost analizate prin aplicarea directă a art. 5 paragr. 5 din Convenție, reținându-se, de pildă, că în lipsa unui control judecătoresc asupra măsurii arestării preventive dispuse există o încălcare a dispozițiilor paragr. 3 al aceluiași articol, ce naște în favoarea persoanei dreptul de a fi despăgubită pentru prejudiciul suferit (Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de proprietate intelectuală, Dec. nr. 4774/2010, apud F. Costiniu, Răspunderea statului pentru erori judiciare. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 53).

[67] Cit. supra.

[68] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 263/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015.

[69] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 633/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2005; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1307/2008, cit. supra.

[70] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 22, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016.

[71] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 107/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 27 iulie 1999; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 124/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 172/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 16 august 2001; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 199/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 30 august 2001; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 255/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 885/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 788/2015, paragr.15, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 435/2016, paragr. 16, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 133 din 9 martie 2017, paragr. 15, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017.

[72] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 45/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 138/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 12 noiembrie 1999.

[73] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 255/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001.

[74] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 124/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000.

[75] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 417/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1044 din 11 noiembrie 2004; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 28/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 22 februarie 2005.

[76] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 417/2004, cit. supra; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 221/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 532/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 31 octombrie 2005; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 78/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008.

[77] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 351/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1326/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 873 din 23 decembrie 2008; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 172/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 16 august 2001; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 199/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 30 august 2001.

[78] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 1694/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 9 februarie 2010.

[79] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 945/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 12 august 2009.

[80] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 221/2005, cit. supra.

[81] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 532/2005, cit. supra.

[82] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 927/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2013; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 152/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 14 mai 2013.

[83] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 351/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008.

[84] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 619/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 16 octombrie 2006.

[85] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 351/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 17 aprilie 2008.

[86] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 326/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 10 mai 2007.

[87] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 48/2016, paragr. 15, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016. În același sens, Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 271/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016.

[88] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 48/2016, paragr. 15, cit. supra.

[89] Idem, paragr. 16.

[90] Idem, paragr. 17.

[91] Idem. paragr. 18.

[92] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 16, cit. supra; Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 133/2017, paragr. 20, cit. supra.

[93] Curtea Constituțională a României, Dec. nr. 179/2016, paragr. 17, cit. supra.

[94] Articolul 51 din Decizia-cadru 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007.

[95] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 11 decembrie 2013.

[96] Potrivit art. 225 TFUE:

„Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În cazul în care nu prezintă aceste propuneri, Comisia comunică Parlamentului European motivele sale.”

[97] Considerentele din hotărârea pronunțată în cauza Aranyosi și Căldăraru, prin care este explicată necesitatea efectuării unui control de proporționalitate, constituie un exemplu în acest sens.

[98] M. Pisani, Extradition et détention provisoire injustifiée, Revue international de droit pénal, 2005/1 (vol. 76), p. 49-55; DOI : 10.3917/ridp.761.0049 [disponibilă pe site-ul http://www.cairn.info/revue-internationale-de-droit-penal-2005-1-page-49.htm (accesat la 5 iulie 2017)].

[99] De pildă, Curtea de Apel din Florența, printr-o Hotărâre din 7 decembrie 1992, în privința unui cetățean iranian extrădat din S.U.A. la cererea autorităților judiciare italiene, achitat la finalul procedurii judiciare desfășurată de acestea din urmă pe motiv că nu a comis fapta, a stabilit dreptul la reparație pentru o detenție mai mare de 5 luni suferită în străinătate la cererea Italiei, considerând că această situație este în totalitate asimilabilă cu arestarea preventivă din Italia (custodia cautelare), motiv pentru care prevederile art. 314-315 din Codul de procedură penală italian, care consacrau dreptul la despăgubiri pentru o detenție injustă, au fost considerate pe deplin aplicabile (M. Pisani, loc. cit., pct. 4).

O parte a jurisprudenței franceze s-a orientat către despăgubirea pentru detenția suferită în străinătate în cazul extrădării active, când Franța a fost stat solicitant și procesul penal a fost finalizat printr-o hotărâre de achitare pronunțată de instanțele franceze, și, dimpotrivă, a exclus posibilitatea despăgubirii în cazul extrădării pasive, atunci când extrădarea a fost solicitată Franței de un stat străin, într-un proces penal cu același deznodământ (M. Pisani, loc. cit., pct. 3).

Petru situația extrădărilor pasive din Italia, Curtea Constituțională italiană s-a pronunțat prin Decizia interpretativă de respingere nr. 231/2004 la sesizarea Curții de Casație care nu era de acord cu o interpretare extensivă a art. 314 din Codul de procedură penală italian, în sensul că textul ar deschide posibilitatea despăgubirii unei detenții provizorii în Italia, în vederea extrădării, urmată de achitarea persoanei predate în statul solicitant, întrucât prevederile art. 714 din același cod trimit la prevederile referitoare la arestarea preventivă, mai puțin la dispozițiile art. 273 și 280 care privesc existența probelor și indiciilor pentru luarea măsurii și limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru a se putea dispune arestarea unei persoane. Curtea Constituțională italiană a arătat, pe calea unei interpretări sistematice, că dispozițiile din Codul de procedură penală italian care se referă la arestarea provizorie în procedura de extrădare, trimițând la întregul titlul din acest cod care se referă la arestarea preventivă, vizează și Capitolul referitor la despăgubirea pentru detenție nejustificată. Prevederea explicită în sensul inaplicabilității dispozițiilor din Codul de procedură penală referitoare la existența probelor și indiciilor și a limitelor de pedeapsă pentru luarea măsurii arestării nu poate fi interpretată ca o voință a legiuitorului, în sensul de a exclude dreptul la indemnizație pentru detenția nejustificată a persoanelor aflate în curs de extrădare, ci, dimpotrivă, ca o imposibilitate logică de evaluare a caracterului injust al detenției pe baza acestor criterii ce nu pot, în mod evident, opera decât pentru măsuri provizorii luate în acord cu exigențele procesului penal italian. Curtea Constituțională italiană a precizat că evaluarea caracterului nejustificat al unei asemenea detenții poate fi stabilit verificând dacă ex post a fost dovedită inexistența condițiilor de aplicabilitate specifice măsurilor coercitive enumerate de art. 714 alin. (3) din Codul de procedură penală italian pentru un aviz favorabil la extrădare. Curtea Constituțională italiană a subliniat conformitatea soluției adoptate cu jurisprudența sa anterioară care a condiționat în mod substanțial dreptul la indemnizație pentru o detenție nejustificată de existența unei atingeri obiective a libertății individuale, aceasta dovedindu-se a fi injustă în urma unei evaluări ex post și a trimis la diferite acte juridice internaționale, precum Convenția, Pactul Internațional privind drepturile civile și politice și Recomandarea R (86) 13 din 16 septembrie 1986 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. În acest context, Curtea Constituțională italiană a precizat că îi revine judecătorului a quo sarcina de a stabili în concret condițiile în care poate fi recunoscut dreptul la despăgubire a unei detenții injuste [Sentința nr. 231/2004 a Curții Constituționale italiene, disponibilă pe site-ul http://www.cortecostituzionale.it/actionPronuncia.do (accesat la 2 august 2017)].

Sentința sus-menționată a fost criticată în doctrină, arătându-se, în esență, că o anumită evaluare a indiciilor rezonabile de vinovăție există și atunci când extrădarea este cerută în vederea urmăririi penale. Această evaluare nu ar putea fi făcută de autoritățile judiciare solicitate pentru extrădare, atunci când predarea este cerută în vederea executării unei pedepse în cazul condamnării. În al doilea rând, faptul de a considera inexistența condițiilor pentru un aviz favorabil la extrădare drept un parametru pentru evaluarea lipsei de justificare a detenției și deci de oportunitate a despăgubirii în cazul unei extrădări pasive relevă o discordanță cu înseși prevederile art. 714 alin. (2) din Codul de procedură penală italian care impun, în contextul cooperării și solidarității internaționale să prevaleze cerința de a preveni fuga persoanei a cărei extrădare se solicită. Perspectivele și considerațiile sunt diferite, după cum este cazul unei extrădări active (din străinătate), când responsabilitățile ce le sunt impuse autorităților naționale italiene au un rol primordial, sau a unei extrădări pasive (în străinătate), când se ridică întrebarea dacă trebuie evaluată cu același criteriu privind lipsa de justificare detenția decurgând din simpla arestare provizorie care poate fi dispusă de către Curtea de apel înaintea primirii cererii de extrădare ori poate fi luată direct de către poliția judiciară în caz de urgență, fără vreun control sau validare. S-a arătat că, mai mult, pentru determinarea indemnizației trebuie să se țină seama de posibilitatea ca persoana interesată, victimă a detenției nejustificate, să obțină respectiva indemnizație de la statul solicitant. De asemenea, trimiterea generală la art. 5 din Convenție, fără alte distincții, a fost criticată. În acest context, s-a arătat că multe dintre trimiterile normative supranaționale au doar caracter programatic și nu au fost realizate (M. Pisani, loc. cit., n. 21-29)

[100] Articolul 20 alin. (3) din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, semnat la București la 10 septembrie 2007, ratificat prin Legea nr. 111/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 21 mai 2008.

În general, convențiile de extrădare stabilesc că prevederile lor nu aduc atingere angajamentelor asumate de statele semnatare în baza altor acte internaționale.

[101] Spre exemplu, Tratatele de cooperare și extrădare încheiate de către Italia cu Bolivia și Paraguay, în care se arată textual că, în toate cazurile de arestare preventivă, eventuala responsabilitate aparține guvernului care a solicitat extrădarea și arestarea. Statul care aplică această măsură este exonerat de răspundere (M. Pisani, loc. cit., n. 5).

[102] Anne Weyembergh, European Added Value Assessment The EU Arrest Warrant. Critical Assessment of the Existing European Arrest Warrant Framework Decision (research paper), cit. supra (în partea a II-a a studiului), p. 44.

[103] Lipsa de diligență a autorităților judiciare din statul solicitant care au transmis un mandat european de arestare afectat de vicii majore ori a autorităților judiciare din statul membru de executare care au arestat provizoriu o persoană și au dispus predarea acesteia fără a efectua, cu diligența cuvenită, un controlul condițiilor de formă și de conținut al mandatului european de arestare, inclusiv sub aspectul identității persoanei solicitate; deficiențele legislative de transpunere a deciziei-cadru; uzurparea de identitate; traficarea identității; insuficienta reglementare la nivelul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI și în legislațiile naționale, precum instituirea unor reguli care permit arestarea provizorie a unei persoane chiar și atunci când mandatul european de arestare nu a fost tradus în limba statului solicitat ori în limbile indicate de acesta; neștergerea semnalărilor în SIS atunci când mandatul european de arestare a fost retras, pentru ca starea de drept din cauza penală să se regăsească prompt în sistemul de semnalări; tratarea eronată a unor semnalări în vederea localizării persoanei și citării acesteia, ca semnalări în vederea arestării etc.

[104] De pildă, în Germania, compensațiile trebuie cerute cât timp procedurile penale sunt pe rol; în Danemarca, ele trebuie solicitate în termen de două luni de la data hotărârii definitive pronunțate în cauză; în Suedia, despăgubirile pot fi solicitate într-un interval de până la 10 ani de la hotărârea definitivă [Anne Weyembergh, op. cit., p. 44, precum și nota de subsol nr. 353].

Un alt studiu relevă că în Germania, Legea din 8 martie 1971 referitoare la indemnizația pentru anumite măsuri luate în cadrul procesului penal prevede dreptul la despăgubiri al unei persoane arestate dacă aceasta a fost achitată, dacă procesul penal nu a fost început sau continuat. Despăgubirile pot fi acordate dacă cel interesat nu a provocat arestarea sa prin ascunderea unor elemente importante, prin declarații contradictorii sau disimularea unor elemente de fapt în favoarea sa. Sunt reparate toate prejudiciile suferite printr-o arestare preventivă abuzivă. Cu toate acestea, există o plafonare a prejudiciilor materiale, iar pentru prejudiciile morale, legea stabilește o sumă pentru fiecare zi de detenție suferită. Tribunalul se pronunță asupra dreptului la reparație, dar nu stabilește suma. Acest drept este recunoscut prin hotărârea definitivă sau dacă procesul penal nu s-a terminat,   printr-o hotărâre specifică dată la cererea celui arestat. Ministerul Public are obligația de a informa persoana despre această posibilitate. Decizia instanței poate fi atacată cu recurs. De îndată ce dreptul la reparație a devenit executoriu, persoana interesată are la dispoziție șase luni pentru a-și valorifica pretenția de despăgubire. Ministrul justiției dă o decizie prin care stabilește suma cuvenită cu titlu de despăgubire. Această decizie poate fi atacată cu recurs în trei luni la secțiile civile ale tribunalelor land-urilor [Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, disponibil pe site-ul http://www.senat.fr/lc/lc140/lc140_mono.html (accesat la 2 martie 2018)].

În Anglia și Țara Galilor nu există nicio dispoziție legislativă sau regulamentară pentru indemnizarea unei arestări preventive nejustificate. Cu toate acestea, conform unui angajament din 29 noiembrie 1985 al ministrului de interne din acea epocă, angajament dat în fața Camerelor Comunelor, poate fi acordată o indemnizație în circumstanțe excepționale, spre exemplu, atunci când este vorba de o culpă gravă a serviciilor de poliție. În practică, despăgubirea este rară. Există și opinii pentru  despăgubirea automată (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Belgia, legea prevede repararea prejudiciilor cauzate unei persoane, victimă fie a unei arestări preventive ilegale, fie nejustificate. În prima situație, arestarea preventivă este considerată nelegală atunci când măsura a fost luată în condiții incompatibile cu dispozițiile art. 5 din Convenție. Persoana interesată are un drept la despăgubire, inclusiv pentru prejudiciul moral, oricare ar fi durata arestării preventive. În cea de-a doua situație, când arestarea preventivă, deși legală, nu a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, despăgubirea nu este datorată decât dacă arestarea a avut o durată mai mare de opt zile. Dreptul la despăgubire nu este recunoscut atunci când persoana prejudiciată a provocat ea însăși plasarea ori menținerea sa în starea de arest. Persoana condamnată a cărei arestare preventivă a avut o durată mai mare decât pedeapsa aplicată nu poate beneficia de despăgubiri. Ministrul justiției stabilește suma ce poate fi acordată cu titlu de despăgubiri, statuând în echitate și ținând seama de circumstanțe de interes public (tergiversarea anchetei, funcționarea justiției, starea finanțelor publice), precum și de situațiile particulare, cum ar fi durata detenției, publicitatea în mass-media, consecințele, în special cele financiare, pentru cel interesat. Persoana arestată care consideră insuficientă suma propusă poate, în termen de 6 luni, să introducă un recurs în fața unei comisii speciale care poate cenzura suma stabilită de ministrul justiției și poate statua asupra existenței unei detenții nejustificate. Această comisie a fost instituită în 1973 și este compusă din primul președinte al Curții de Casație, primul președinte al Consiliului de Stat și președintele Ordinului Barourilor. Procedura în fața comisiei este contradictorie și nepublică. Decizia comisiei se ia cu majoritate. Ea trebuie motivată și nu poate fi atacată. Sumele acordate victimelor nu sunt date publicității (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Danemarca, despăgubirea ca urmare a unei arestări preventive nejustificate constituie un drept. Dacă o persoană arestată preventiv nu este ulterior condamnată, ea trebuie despăgubită. Același drept este recunoscut și atunci când acuzațiile sunt retrase, precum și atunci când durata pedepsei aplicate este mai mică decât cea a arestării preventive sau dacă cel interesat este condamnat doar pentru anumite infracțiuni care au determinat arestarea sa preventivă. În schimb, despăgubirea este redusă sau chiar refuzată atunci când persoana respectivă a determinat ea însăși plasarea sa în stare de arest preventiv, spre exemplu, atunci când prin comportamentul său a indus forțele de poliție în eroare. În practică, acest argument este adesea invocat de ministerul justiției pentru a refuza indemnizarea. Despăgubirea trebuie să acopere toate consecințele unei detenții nejustificate (daunele materiale – veniturile nerealizate, prejudiciul moral). Cuantumul despăgubirilor este calculat pe baza unor sume forfetare dintr-un barem publicat anual de ministerul public. Aceste sume sunt majorate și în raport de gravitatea acuzației care a determinat detenția provizorie (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Spania, art. 121 din Constituție prevede dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, precum și pentru cele rezultate din funcționarea anormală a administrării justiției. Sarcina reparării prejudiciului revine statului, în condițiile legii. Legea organizării judiciare cuprinde un întreg capitol destinat reparării prejudiciilor suferite prin arestarea preventivă abuzivă. Condițiile în care poate fi exercitat acest drept sunt restrictive: pe de o parte, trebuie să existe un prejudiciu cuantificabil și, pe de altă parte, să existe o hotărâre de achitare pentru inexistența faptei, altfel spus pentru inexistența pur și simplu a faptei sau pentru neparticiparea la aceasta. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Tribunalului Suprem, o persoană achitată pentru insuficiența probelor nu se poate prevala de aceste dispoziții, însă ar putea obține despăgubiri pentru funcționarea anormală a justiției. La fel se pune problema și în cazul în care arestarea preventivă depășește durata condamnării. Pretențiile de despăgubire trebuie adresate direct ministrului justiției. Indemnizațiile acordate variază în funcție de durata detenție și de toate consecințele acesteia (pierderea legăturii cu societatea, insecuritatea etc.). Se ține seama și de situația personală a celui interesat (vârsta, antecedentele judiciare, posibilitatea restabilirii situației anterioare). Decizia ministrului justiției poate fi atacată cu recurs la instanțele de contencios administrativ (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Italia, art. 314 și 315 din Codul de procedură penală din 1988 stabilesc acest drept: orice persoană achitată definitiv are dreptul la o reparație justă, oricare ar fi motivul achitării. Beneficiază de același drept și cei în privința cărora s-a dat o ordonanță de neurmărire, precum și condamnații în privința cărora prevederile Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă nu erau aplicabile din motive de fond (ex: limita pedepsei prevăzută de lege) sau de formă. Acțiunea în pretenții este de competența curții de apel care examinează cauza în camera de consiliu. Suma stabilită cu titlu de despăgubiri este plafonată și se stabilește pentru fiecare zi de arestare. În cadrul acestui plafon, există o marjă de apreciere, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, în funcție de toate consecințele pe care arestarea preventivă le-a avut asupra celui interesat (daune materiale sau prejudiciu moral). Decizia curții de apel privind pretenția de despăgubire poate fi atacată cu recurs în casație. Persoanele concediate după arestarea preventivă sunt reangajate automat din momentul pronunțării hotărârii de achitare, de la data soluției de clasare ori de renunțare la urmărirea penală. Nu este exclusă nici repararea prejudiciului cauzat prin funcționarea defectuoasă a justiției. Un justițiabil s-ar putea prevala de această lege, de exemplu, dacă a fost arestat preventiv de un judecător mai puțin diligent. În acest caz, suma cuvenită cu titlu de despăgubiri nu este plafonată (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Olanda, despăgubirea pentru o detenție provizorie nejustificată nu constituie un drept. Cu toate acestea, dacă procesul penal nu se finalizează printr-o condamnare sau dacă persoana arestată preventiv este condamnată pentru o infracțiune față de care nu se putea dispune arestarea preventivă, judecătorul poate dispune despăgubirea pentru prejudiciile suferite prin arestare. Competența aparține tribunalului. Acesta decide cu privire la acordarea indemnizației în aceeași compunere cerută de lege pentru luarea măsurii preventive. Decizia trebuie motivată și poate fi atacată cu apel. Despăgubirea trebuie să acopere prejudiciile materiale și morale. Nu există nicio plafonare, iar deciziile se pronunță în echitate. Asociația națională a judecătorilor a recomandat stabilirea unei sume fixe pentru fiecare zi de arestare preventivă. Codul de procedură penală prevede și că reparațiile pentru o arestare preventivă nejustificată pot fi acordate sub forma reducerii pedepsei într-un alt proces penal. Deciziile referitoare la reparații pot fi atacate cu apel (Les droits du justiciable et la détention provisoire. Étude de législation comparée n^o 140, novembre 2004, cit. supra).

În Franța, dreptul la reparație pentru detenție și procedura de urmat sunt prevăzute de art. 149-150 din Codul de procedură penală astfel cum a fost modificat prin Legile 2000-516 din 15 iunie 2000 și 2000-1354 din 30 decembrie 2000. Dreptul la repararea prejudiciului moral și material este recunoscut în cazul unei detenții provizorii nejustificate, atunci când procesul penal este finalizat printr-o decizie de renunțare la acțiunea penală (décison de non-lieu), de închidere a dosarului pentru lipsa probelor (décison de relaxe) sau achitare. Legea prevede și situații în care dreptul la despăgubiri nu este recunoscut în condițiile Codului de procedură penală, precum amnistia intervenită ulterior luării măsurii arestării provizorii, prescripția acțiunii penale după eliberarea persoanei. Cu toate acestea, prevederile Codului de procedură penală nu împiedică aplicarea dispozițiilor din Legea organizării judiciare care stabilesc răspunderea statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. Dreptul la reparații nu este recunoscut atunci când persoana prejudiciată s-a lăsat, de bună-voie și nesilită, să fie arestată, pentru a favoriza pe adevărații autori. Despăgubirea se stabilește printr-o decizie motivată a primului președinte al curții de apel. Procedura este contradictorie și publică. Reclamantul poate cere dezbaterea cauzei în ședință secretă. Codul de procedură penală prevede un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor date în procesul penal, anterior menționate, în care trebuie formulată cererea. Decizia președintelui curții de apel poate fi atacată cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul este de competența unei comisii naționale pentru repararea detențiilor (Comission nationale de réparation des détentions) care funcționează pe lângă Curtea de Casație. Hotărârea pronunțată de comisie este definitivă. Comisia este compusă din primul președinte al Curții de Casație sau înlocuitorul acestuia, doi magistrați de scaun ai curții cu grad de președinte de cameră, un consilier sau consilier raportor desemnat anual. Funcțiile Ministerului Public sunt îndeplinite de Parchetul General de pe lângă Curtea de Casație. Procedura în fața primului președinte al curții de apel și al comisiei de pe lângă Curtea de Casație este stabilită prin decret al Consiliului de Stat (Code de procédure pénale, 46^e éd, Dalloz, 2005).

[105] Anne Weyembergh, op. cit., p. 44.

[106] Ibidem.

[107] Idem, p. 45.

[108] Idem, p. 46.

[109] De pildă, art. 1 din Directiva nr. 2004/80/CE privind despăgubirea victimelor infracționalității prevede:

„În cazul în care infracțiunea premeditată a fost săvârșită prin violență într-un stat membru altul decât cel în care își are reședința în mod obișnuit solicitantul, statele membre asigură ca acesta să aibă dreptul să înainteze cererea unei autorități sau oricărui alt organism al statului membru respectiv.”

[110] Exemplu: cauza Stephens contra Maltei, cit. supra.

[111] Anne Weyembergh, op. cit., p. 47, precum și nota de subsol nr. 374.

[112] Ibidem. Astfel de competențe au fost stabilite la nivelul Uniunii Europene în favoarea Autorității Europene pentru Protecția Datelor [art. 49 alin. (4) din Decizia-cadru nr. 2007/533/JAI].

[113] Anne Weyembergh, op. cit., p. 47, precum și nota de subsol nr. 376.

[114] Ibidem.

[115] Articolul 18 din Directiva nr. 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă penală reglementează răspunderea civilă privind funcționarii, astfel:

„(1) În cazul în care, în cadrul aplicării prezentei directive, funcționarii unui stat membru sunt prezenți pe teritoriul unui alt stat membru, primul stat membru este răspunzător pentru orice prejudicii cauzate de funcționarii săi în cursul operațiunilor, în conformitate cu dreptul statului membru pe teritoriul căruia acționează.

(2) Statul membru pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile menționate la alineatul (1) repară aceste prejudicii în condițiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii săi funcționari.

(3) Statul membru ai cărui funcționari au cauzat prejudicii unei persoane de pe teritoriul unui alt stat membru rambursează integral orice sume pe care statul membru din urmă le-a plătit victimelor sau persoanelor îndreptățite în numele acestora.

(4) Fără a aduce atingere exercitării drepturilor sale față de terțe părți și cu excepția alineatului (3), fiecare stat membru se abține în cazurile menționate la alineatul (1) de a pretinde de la un alt stat membru rambursarea despăgubirilor pentru prejudiciile suferite.”

[116] Articolul 8 din Directiva nr. 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană prevede cu titlu de garanții următoarele:

„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.

(2) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana afectată.

(3) Ordinul de înghețare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.

(4) Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de înghețare în fața unei instanțe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că, atunci când ordinul inițial de înghețare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorități judiciare, înainte de a putea fi atacat în fața unei instanțe.

(5) Bunurile înghețate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în legislația națională.

(6) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe.

(7) Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a-și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept.

(8) În cadrul procedurilor menționate la articolul 5, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale.

(9) Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menționate la articolul 6.

(10) În cazul în care, ca urmare a unei infracțiuni, victimele formulează pretenții împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate.”

[117] Anne Weyembergh, op. cit., p. 47.

[118] Idem, p. 47, precum și nota de subsol nr. 380.

[119] Ibidem.

[120] Considerentele prezentate în partea I a studiului își mențin valabilitatea și în această ipoteză.

În același sens, invocăm și Sentința civilă nr. 97/2015, pronunțată de către Tribunalul Botoșani [cit. supra (în partea I a studiului)], prin care s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române în soluționarea acțiunii reclamantului în contradictoriu cu statul francez, prin Ambasada Franței, iar acțiunea formulată față de acest pârât a fost respinsă, ca inadmisibilă.

[121] C.J.U.E., cauza C-294/16 PPU, J. Z, cit. supra (în partea I a studiului).

Pentru criteriile C.E.D.O., a se vedea D. Bogdan, Arestarea preventivă și detenția în jurisprudența CEDO, op. cit., p. 8-12 , precum și jurisprudența și autorii acolo citați.

[122] Această regulă de interpretare și aplicare a legii își găsește expresia normativă și în art. 9 alin. (2) C.pr.pen. român care consacră principiul potrivit căruia măsurile privative sau restrictive de libertate au caracter excepțional.

[123] Exemplu: Germania și Danemarca [a se vedea supra (nota de subsol nr. 104)].

[124] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 2.

[125] Ibidem.

[126] Comentariu art. 20 din Constituție, în „Constituția României. Comentariu pe articole”, op. cit.

[127] C. Bîrsan, op. cit., p. 101.

[128] Idem, p. 98.

[129] Idem, p. 103.

[130] Ibidem, precum  și autorii acolo citați.

[131] Sentința nr. 231/2004 a Curții Constituționale italiene, cit. supra.

[132] Când luarea unei măsuri preventive privative sau restrictive de libertate este justificată de necesitatea stabilirii identității persoanei și de prevenirea fugii acesteia.

[133] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 205 din 7 august 2007.