ABSTRACT

In this judgment, the Court found a violation of the plaintiff’s right to a fair trial and the right guaranteed by art. 1 of the Protocol no. 1 to the Convention determined not by the refusal of the national courts to notify the Court of Justice of the European Union with a preliminary reference in order to interpret the law adopted in the matter of the common fisheries policy, but by the application of the domestic law that contravened the EU legislation in the matter.

The case does not question the refusal of the national courts to refer the Court of Justice of the European Union with a preliminary reference, such a right not being guaranteed as such, but the violation of the principles of direct application and priority of EU law and, thereby, of the rights that the Convention consecrate them.

When the EU law rules that do not raise any problem of interpretation and whose clear meaning has been communicated by the European Commission to the national authorities, including the courts before the final resolution of the case, the conviction of the plaintiff and the application of complementary sanctions of pecuniary nature by applying the provisions of national legislation which were obviously contrary to European law, represents, from the Court’s perspective, a serious error of law that affects the fairness of the process, resides in a true denial of justice, lacking legal support and interference in the exercise of the right to the observance of goods.

Keywords: poaching, exclusive economic zone, common fisheries policy, European Union law, regulation, direct and priority application, serious error of law, denial of justice, right to a fair trial, use of property, interference, infringement.

Situația de fapt[1]

La data faptelor, reclamantul era comandantul și proprietarul unei nave de pescuit sub pavilion bulgar. Nava era înregistrată în Bulgaria. Reclamantul practica pescuitul în „apele comunitare” ale Mării Negre.

Echipajul era compus din alți nouă resortisanți bulgari și reclamant.

La 13 aprilie 2011, în timp ce nava se găsea în largul coastelor maritime române, la o distanță de 20 mile marine, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, nava reclamantului a fost acostată de o navă a pazei de coastă române. În urma controlului, la bordul navei reclamantului s-au găsit aproximativ 20 de calcani și o plasă de pescuit având o dimensiune a ochiurilor mai mică decât cea prevăzută de legislația românească pentru plasele de pescuit calcani. La cererea pazei de coastă, reclamantul a scos din apă mai multe plase de pescuit aflate în apropierea navei sale.

Nava reclamantului a fost escortată în portul Mangalia, unde a fost sechestrată, iar calcanii au fost confiscați.

Reclamantul a fost arestat preventiv. La punerea sa în libertate, i s-a interzis să părăsească teritoriul Românei pe durata urmăririi penale, dată în competența Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia.

Parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru pescuit ilegal de calcan în zona economică exclusivă a României. Reclamantului i s-a imputat faptul că a practicat pescuitul în această zonă fără a avea licență de pescuit emisă de autoritățile române și că a utilizat materiale pentru pescuit care nu erau conforme legislației române.

În apărare, reclamantul a prezentat autorităților române licența și permisul de pescuit bulgare. El a susținut că aceste documente îi permiteau pescuitul unei anumite cantități de calcan în zona economică exclusivă a Mării Negre, în limita cotelor de pescuit alocate Bulgariei în cadrul politicii de pescuit a Uniunii Europene (UE).

De asemenea, a susținut că ambarcațiunea sa era o navă de pescuit comunitară și că zona economică exclusivă a României din Marea Neagră face parte din apele comunitare, fiindu-i aplicabile regulile politicii comune de pescuit, îndeosebi dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002, care îl autorizau să pescuiască în această zonă.

În același timp, el a susținut că nu îi aparținea plasa de pescuit găsită la bordul navei sale și că aceasta a fost adusă la bord pentru că s-a prins de propriile plase și, în consecință, era obligat să o ducă înapoi în port și să o returneze autorităților bulgare. El a adăugat că nici plasele de pescuit scoase la cererea pazei de coastă nu îi aparțineau. În privința calcanilor găsiți la bord, a arătat că aceștia făceau parte din cota de pescuit alocată Bulgariei.

La 15 mai 2011, reclamantului i s-a permis întoarcerea în Bulgaria. La 22 martie 2012, nava i-a fost restituită.

La cererea parchetului, Agenția Națională de Pescuit română[2] a precizat că regulile politicii comune de pescuit permiteau accesul navelor aflate sub pavilionul unui stat membru în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră, însă dreptul de a pescui era condiționat de obținerea unei autorizații de pescuit emise de autoritățile române.

Tot la solicitarea parchetului, Institutul Român de Cercetări Maritime[3] a arătat că utilizarea materialelor de pescuit neconforme legislației române a fost de natură să pună în pericol populația de calcan și să provoace capturi accidentale ale altor specii protejate.

Prin rechizitoriul din 5 septembrie 2011, parchetul a dispus trimiterea în judecată a reclamantului și a sesizat Judecătoria Mangalia cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 64 lit. a), i) și k) și art. 65 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008[4], constând în pescuitul fără licență, utilizarea unor materiale de pescuit industrial fără autorizație și pescuitul cu materiale interzise.

Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2011, judecătoria a dispus achitarea reclamantului, constatând că acesta deținea toate documentele cerute de legislația Uniunii Europene pentru a putea pescui calcan în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Prima instanță a constatat că, în conformitate cu regulile politicii comune de pescuit, în special art. 17 paragr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002[5], reclamantul nu avea nevoie de o licență de pescuit emisă de autoritățile române pentru a practica acest tip de pescuit.

Printre altele, prima instanță a considerat că reclamantului nu i se poate reproșa utilizarea materialelor de pescuit neautorizate. În esență, judecătoria a considerat că nu s-a demonstrat că plasele de pescuit scoase din apă la cererea pazei de coastă au aparținut reclamantului. În privința plaselor de pescuit găsite la bordul navei reclamantului, prima instanță a constatat că acesta deținea o autorizație generală care îi permitea pescuitul industrial și că, în lipsa unor standarde comune ale statelor limitrofe Mării Negre, doar legislația română prevedea necesitatea deținerii unei autorizații speciale pentru pescuitul calcanului. Având în vedere împrejurările cauzei și, în special, cantitatea mică de pește capturată, prima instanță a considerat că fapta reclamantului nu avea gradul de gravitate al unei infracțiuni și i-a aplicat acestuia o sancțiune administrativă.

Parchetul și reclamantul au declarat apel; parchetul a solicitat condamnarea reclamantului pentru pescuit ilicit; reclamantul a solicitat înlăturarea amenzii administrative care i-a fost aplicată.

Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelul parchetului, considerând că, în absența unui acord bilateral între România și Bulgaria referitor la condițiile de acces și pescuitul industrial în apele comunitare, prima instanță ar fi avut obligația să își motiveze decizia de a aplica în speță art. 17 paragr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și de a nu aplica legislația națională și Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării[6].

În consecință, curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Mangalia, pentru a stabili regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

La o dată neprecizată, autoritățile bulgare au sesizat Comisia Europeană (,,Comisia”) cu privire la incidentul în care a fost implicat reclamantul. Comisia a solicitat explicații autorităților române.

La 21 decembrie 2011, Direcția Generală pentru Afaceri Maritime și Pescuit din cadrul Comisiei Europene (DG MARE) a transmis autorităților române o scrisoare prin care le informa cu privire la săvârșirea, în instrumentarea cazului, a unor erori grave de interpretare și aplicare a regulilor politicii comune de pescuit, în special a Regulamentului (CE) nr. 2371/2002 și a Regulamentului (UE) nr. 1256/2010[7].

DG MARE a considerat că sechestrarea navei reclamantului, dispusă pentru motivul că reclamantul nu deținea o autorizație de pescuit română, contravenea acestor regulamente europene.

De asemenea, DG MARE a arătat că procedurile desfășurate împotriva reclamantului pentru utilizarea unor plase de pescuit neconforme legislației europene contraveneau dreptului Uniunii Europene (,,UE”). În această privință, DG MARE a precizat că dreptul Uniunii nu prevede norme tehnice comune în privința materialelor pentru pescuirea calcanului în Marea Neagră. Ea a arătat că autoritățile române puteau reglementa doar cu privire la dimensiunile ochiurilor plaselor de pescuit calcanul în apele teritoriale situate la mai puțin de 12 mile marine în largul coastelor lor maritime.

În final, DG MARE a solicitat autorităților române remedierea acestei situații. Ea a reamintit că doar organele UE aveau competența exclusivă de a adopta măsuri de conservare a resurselor piscicole din Marea Neagră în cadrul politicii comune de pescuit și că autoritățile naționale nu puteau reglementa în acest domeniu fără acordul organelor europene. 

Printr-o scrisoare din 13 martie 2012, adresată unei asociații bulgare care a acționat în numele reclamantului, DG MARE a confirmat că un vas de pescuit sub pavilion bulgar care beneficiază de licență de pescuit acordată de autoritățile bulgare are dreptul de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

La 10 mai 2012, în considerarea poziției Comisiei, parchetul a solicitat Judecătoriei Mangalia sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (,,CJUE”) cu o trimitere preliminară privind interpretarea și aplicarea regulilor de politică comună de pescuit. Parchetul a susținut că trebuie să se solicite CJUE să stabilească dacă aceste reguli se opun adoptării de către autoritățile române a unor reguli privind pescuitul în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră. Reclamantul a fost de acord cu această cerere.

La 11 octombrie 2012, Judecătoria Mangalia a respins cererea, considerând că aceasta privește fondul litigiului, nu dreptul Uniunii, a cărui interpretare și aplicare erau, în opinia sa, lipsite de orice îndoială.

Printr-o hotărâre din 12 februarie 2013, judecătoria a stabilit că regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră era cel al politicii comune de pescuit a UE.

Ea a menționat că art. 17 paragr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 stabilea expres principiul liberului acces în zonele de pescuit ale statelor membre pentru toate navele comunitare deținătoare ale unei licențe de pescuit.

Totodată, a subliniat că accesul în zonele de pescuit ale statelor membre, situate la mai mult de 12 mile marine în largul coastei, era permis navelor înregistrate în registrul flotei de pescuit comunitare care dețineau o licență de pescuit eliberată de statul membru al cărui pavilion îl arborau.

Instanța a menționat că, în speță, nava reclamantului era o navă de pescuit comunitară, aceasta dispunea de licență de pescuit valabilă emisă de autoritățile bulgare și că aceasta a fost controlată în apele comunitare la o distanță mai mare de 12 mile marine în largul coastei române.

Amintind că dreptul Uniunii primează legislației naționale, instanța a concluzionat că reclamantul nu este vinovat de pescuit ilegal. În consecință, a dispus achitarea și l-a obligat pe reclamant la plata unei amenzi administrative de 1.000 RON, aproximativ 230 de euro, pentru motivele deja arătate în hotărârea din 18 octombrie 2011.

Parchetul a declarat apel, solicitând condamnarea reclamantului pentru pescuit ilegal și confiscarea în echivalent a navei. Reclamantul a solicitat menținerea achitării, reiterând faptul că autoritățile române nu puteau dispune urmărirea sa penală pentru pescuit ilicit, întrucât a respectat regulile politicii comune de pescuit.

În data de 25 aprilie 2013, în temeiul art. 258 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, în considerarea incidentului în care a fost implicat reclamantul și a altora similare, Comisia a deschis împotriva României o procedură de infringement (procedura nr. 2013/2043). Autoritățile române au fost puse în întârziere cu privire la respectarea principiului accesului egal în apele și la resursele Uniunii Europene în Marea Neagră.

Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2013, curtea de apel a infirmat hotărârea dată de prima instanță, reținând că, în mod greșit, prima instanță a considerat că regimul juridic aplicabil zonei economice exclusive a României în Marea Neagră era cel al Uniunii Europene.

Contrar primei instanțe, curtea de apel a considerat că normele aplicabile în această cauză erau cele din Convenția Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării și legislația națională adoptată în temeiul acestei convenții. Ea a considerat că legislația națională stabilea dreptul suveran cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră și a concluzionat că navele aflate sub pavilion bulgar care operau în această zonă erau supuse jurisdicției României și obligate să se supună legislației române.

Curtea de apel a stabilit că, în speță, reclamantul, nefiind titularul unei licențe de pescuit române, este vinovat de pescuit ilegal. Argumentul reclamantului privind aplicarea regulilor politicii comune de pescuit a fost respins. În esență, curtea a considerat că aceste reguli nu se opun unei legislații care instituie obligația de a deține o licență de pescuit emisă de autoritățile române.

Curtea de apel a ajuns la această concluzie considerând că, potrivit dispozițiilor art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, navele de pescuit aflate sub pavilionul unui stat membru se bucură de acces egal la resursele maritime ale Uniunii Europene, dar dreptul de a pescui nu este nici liber, nici nelimitat.

Ea a subliniat că art. 8 din acest regulament autorizează statele membre să adopte măsuri de urgență dacă există probe cu privire la existența unei amenințări grave și neprevăzute, rezultate din activitățile de pescuit, care pun în pericol resursele acvatice vii sau ecosistemul marin din apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția lor.

Or, curtea de apel a considerat că instituirea unor reguli naționale specifice pentru pescuitul calcanului răspunde unei asemenea amenințări.

Pe baza punctului de vedere al Institutului Român pentru Cercetări Maritime, curtea de apel a considerat că pescuitul practicat de reclamant a constituit braconaj și că a pus în pericol echilibrul ecosistemului marin, astfel încât se impune ca reclamantul să fie aspru pedepsit, pentru descurajarea sa și a terților de a mai practica, în viitor, aceste forme de pescuit.

În lumina acestor considerente, curtea de apel a constatat vinovăția reclamantului în ceea ce privește pescuitul ilicit prin utilizarea unor instrumente interzise și l-a condamnat la o pedeapsă de un an închisoare cu suspendare pentru infracțiunea prevăzută de art. 65 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008. De asemenea, l-a condamnat la câte trei amenzi penale în cuantum de 6.000 RON (aproximativ 350 euro), în total 18.000 RON, pentru infracțiunile prevăzute de art. 64 lit. a), i) și k) din aceeași ordonanță.

Totodată, a dispus, cu titlu de sancțiuni complementare, confiscarea în echivalent a unei părți din valoarea navei, în cuantum de 10.000 RON (aproximativ 2.250 euro), și interzicerea dreptului de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră timp de un an[8].

Reclamantul a sesizat comisia pentru petiții din Parlamentul European. Acesta a adresat o cerere de informații Comisiei, care a răspuns la 28 februarie 2015 astfel: ,,în cazul reclamantului, prima instanță a interpretat corect dispozițiile relevante din dreptul UE referitoare la libera circulație. Cu toate acestea, admițând apelul parchetului, în octombrie 2013, curtea de apel a infirmat această hotărâre și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă deosebit de severă. Se pare că, curtea de apel a ignorat poziția Comisiei privitoare la interpretarea dispozițiilor din dreptul UE aplicabil în cauză (punctul de vedere al Comisiei a fost depus la dosarul cauzei) și a omis să sesizeze CJUE cu o trimitere preliminară care ar fi putut înlătura eventualele îndoieli cu privire la interpretarea corectă a dreptului UE. Ținând seama de aceste elemente și luând în considerare că prezenta cauză se referă la principii fundamentale ale UE, în prezent, Comisia analizează oportunitatea declanșării unei proceduri de infringement printr-o punere în întârziere formală”[9].

La 18 iunie 2015, în cadrul procedurii de încălcare a dreptului comunitar, Comisia a transmis autorităților române o notificare formală suplimentară[10].

La 15 februarie 2017, Comisia a emis o opinie motivată în care a reproșat României faptul că nu a asigurat navelor aflate sub pavilion bulgar accesul egal la resursele UE din Marea Neagră și a îndemnat autoritățile române să remedieze această situație.

Printr-o decizie din 28 martie 2017, ministerul român al agriculturii și pescuitului a autorizat expres accesul în apele și la resursele din Marea Neagră aflate sub jurisdicția României pentru toate navele de pescuit aflate sub pavilionul unui stat membru, care dețin o licență de pescuit emisă de un stat membru[11]. 

La 25 februarie 2018, având în vedere modificarea cadrului juridic național, Comisia a încetat procedura de infringement[12].

(…)

Cu privire la fondul cererii

Reclamantul a susținut că hotărârea de condamnare a fost arbitrară. El a reproșat curții de apel faptul că a interpretat și aplicat regulile referitoare la politica comună de pescuit într-o manieră evident greșită. De asemenea, el a criticat omisiunea curții de apel de a sesiza CJUE cu trimiterea preliminară, chestiune ridicată de părți în fața primei instanțe.

Aprecierea Curții

a) Principiile generale[13]

Curtea reamintește că în hotărârea din cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) [MC], nr. 19867/12, § 83, 11 iulie 2017, în care a examinat sub aspectul penal al art. 6 din Convenție o plângere care viza lipsa de echitate determinată de raționamentul instanțelor, a indicat principiile generale astfel: 

,,a) Nu este sarcina Curții de a corecta erorile de fapt sau de drept eventual comise de jurisdicțiile interne, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție, de exemplu, dacă pot fi considerate, în mod excepțional, ca fiind o «lipsă de echitate» incompatibilă cu art. 6 din Convenție.

b) Art. 6 paragr. 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora; aceste chestiuni aparțin în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale. În principiu, chestiuni precum puterea probatorie dată de instanțele naționale unui mijloc de probă ori concluziile sau aprecierile instanțelor asupra acestor probe nu intră în sfera competenței Curții. Rolul Curții nu este acela de a se substitui instanțelor naționale și de a deveni o a patra instanță și nici de a repune în discuție deciziile instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile acestora sunt în mod evident nerezonabile”.

În această hotărâre, Curtea a precizat că o decizie a unei instanțe naționale nu poate fi calificată ca fiind ,,arbitrară” în așa măsură încât a fost afectată echitatea procesului decât dacă este lipsită de orice motivare sau dacă raționamentul instanței se întemeiază pe o eroare de fapt sau de drept evidentă, săvârșită de judecătorul național, sau dacă este rezultatul unei ,,denegări de dreptate” [Moreira Ferreira (nr. 2), precit., § 85].

În același timp, Curtea reamintește că prevederile Convenției nu garantează, ca atare, dreptul la sesizarea CJUE cu o trimitere preliminară de către instanțele naționale (Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3989/07 și 38353/07, § 57, 20 septembrie 2011; Sanofi Pasteur împotriva Franței, nr. 25137/16, § 69, 13 februarie 2020).

Este în primul rând sarcina autorităților naționale, în special a instanțelor, de a interpreta și aplica dreptul intern și, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, cu excepția unei interpretări arbitrare sau în mod evident nerezonabile. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea efectelor acestei interpretări cu prevederile Convenției (Thimothawes împotriva Belgiei, nr. 39061/11, § 71, 4 aprilie 2017 și jurisprudența loc. cit.).

b) Aplicarea acestor principii în speță[14]

În lumina faptelor din cauză, curtea observă că autoritățile române l-au urmărit penal pe reclamant întrucât nu era titularul unei licențe de pescuit românești și pentru că a utilizat plase de pescuit interzise de legislația românească.

Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2013, curtea de apel a stabilit că navele comunitare, precum aceea a reclamantului, sunt supuse prevederilor din legislația română adoptată în aplicarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării. În speță, ea a făcut aplicarea regulilor din dreptul național referitoare la pescuitul de calcan și a considerat că aceste reguli nu sunt contrare regulilor din dreptul Uniunii Europene privind politica comună în domeniul pescuitului. 

În prealabil, Curtea observă că prezenta cauză diferă în mod evident de cauzele precedente în care a examinat obligația jurisdicțiilor interne de a-și motiva deciziile prin care refuză să formuleze o trimitere preliminară (Ullens de Schooten și Rezabek, Sanofi Pasteur, precit.). În esență, în prezenta cauză nu se pune problema refuzului Curții de Apel Constanța de a sesiza CJUE cu o trimitere preliminară în vederea interpretării dreptului Uniunii Europene, cerere, de altfel, formulată de părți, ci problema este dacă hotărârea definitivă din 2 octombrie 2013 a fost rezultatul unei vădite erori de drept.

Reclamantul consideră că a fost condamnat în mod arbitrar, în urma unei interpretări contrare dreptului Uniuni Europene. Guvernul contestă această teză și susține că hotărârea din 2 octombrie 2013 a fost motivată în mod corespunzător.

Curtea constată că esența litigiului privește aplicarea regulilor din dreptul Uniunii activităților de pescuit practicate în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră.

În același timp, Curtea constată că curtea de apel a dat o interpretare proprie acestor reguli și a aplicat în speță legislația internă referitoare la pescuit.

Prin urmare, Curtea este chemată să stabilească dacă, în această privință, motivarea curții de apel este conformă standardelor Convenției.

Curtea observă că regulile politicii comune de pescuit sunt stabilite în mai multe regulamente care au forță obligatorie în toate elementele lor și că prevederile acestora sunt direct aplicabile în statele membre.

Ea reamintește că deja a subliniat în jurisprudența sa că în sistemul juridic al UE, un regulament este, spre deosebire de o directivă, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre {Avotiņš împotriva Letoniei [MC], nr. 17502/07, § 106, 23 mai 2016}. În temeiul principiului preeminenței dreptului Uniunii, un asemenea regulament beneficiază de efect direct și prevalează dreptului intern contrar {Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei [MC], nr. 45036/98, § 92, CEDH 2005 VI}.

Curtea observă că, în speță, nava reclamantului s-a aflat în largul coastelor române, la o distanță de 20 de mile marine în zona economică exclusivă a României. În consecință, dispozițiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 care prevăd accesul egal în apele și la resursele din apele comunitare era aplicabil în cauza reclamantului. În ceea ce privește art. 8 din regulamentul anterior menționat, Curtea constată că autoritățile interne nu au recurs în niciun fel la mecanismul prevăzut de acest articol, pentru a limita accesul la aceste resurse.

Totodată, Curtea observă că și Comisia a indicat cu claritate că procedurile desfășurate de autoritățile române împotriva reclamantului au fost contrare dreptului UE și în special Regulamentelor (CE) nr. 231/2002 și (UE) nr. 1256/2010. Comisia a precizat că legislația națională care impunea o licență de pescuit emisă de autoritățile române și prevedea o dimensiune minimă pentru ochiurile plaselor utilizate la pescuitul în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră erau contrare regulilor politicii comune de pescuit. Poziția Comisiei, care s-a referit în mod special la cazul reclamantului, a fost comunicată autorităților mai înainte de a se pronunța hotărârea definitivă a curții de apel.

În plus, neîndeplinirea de către statul pârât a obligațiilor care îi reveneau în cadrul politicii comune de pescuit a format obiect al unei proceduri de infringement aflată în legătură cu incidentul în care a fost implicat reclamantul, precum și cu alte incidente similare. Această procedură era pendinte la data la care curtea de apel a pronunțat hotărârea definitivă din 2 octombrie 2013, iar Comisia nu a încetat procedura decât atunci când România și-a modificat legislația internă și regulile de acces în apele și la resursele din Marea Neagră aflate în jurisdicția sa, pentru a le face conforme cu dreptul european.

În lumina dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și a opiniei foarte clare a Comisiei în privința aplicării regulilor politicii comune de pescuit, Curtea consideră că, prin condamnarea reclamantului, în condițiile în care Comisia a stabilit că procedurile desfășurate împotriva acestuia sunt contrare acestor reguli, Curtea de apel a comis o evidentă eroare de drept. În caz de dubiu, curtea de apel ar fi trebuit să sesizeze CJUE cu privire la interpretarea regulilor incidente în cauză.

Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că reclamantul a fost victima unei ,,denegări de dreptate”.

În consecință, a existat o încălcare a art. 6 paragr. 1 din Convenție.

II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Reclamantul susține că sancțiunile complementare de natură pecuniară, respectiv confiscarea unei părți din valoarea navei și interdicția de a pescui, pronunțate împotriva sa de curtea de apel au fost nelegale și, prin aceasta, contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție[15].

(…)

Aprecierea Curții[16]

Curtea reamintește că o licență de exploatare a unei activități comerciale constituie un bun și că retragerea unei asemenea licențe se analizează ca o atingere adusă dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Tre Traktörer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, § 53, serie A nr. 159; Megadat.com SRL împotriva Moldovei, nr. 21151/04, § 63, CEDH 2008 și Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, §§ 29 și 30, 13 ianuarie 2015).

În speță, Curtea constată că reclamantul deținea o licență de pescuit emisă de autoritățile bulgare și că, în temeiul acesteia, era autorizat să pescuiască în apele comunitare, din care făcea parte și zona economică exclusivă a României în Marea Neagră. Așadar, interdicția temporară de a pescui în această zonă, dispusă de curtea de apel, i-a restrâns drepturile rezultate din licență.

Desigur că licența a rămas valabilă (a se vedea, a contrario, Tre Traktörer AB, precit., § 53 și Vékony, precit., § 29).

Cu toate acestea, Curtea reamintește că a stabilit deja că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este aplicabil nu doar atunci când licența în discuție nu a fost retrasă, ci și atunci când a fost lipsită de efecte {Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano împotriva Italiei [MC], nr. 38433/09, §§ 177 și 178, CEDH 2012}.

Curtea observă că, în speță, pescuitul în ,,apele comunitare” în Marea Neagră dă expresie exercitării normale a unei activități a reclamantului și că interdicția temporară de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, ape care fac parte din ,,apele comunitare”, a lipsit parțial de efecte licența pe care acesta o deținea. De aceea, Curtea consideră că această interdicție a adus atingere dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, mai precis intereselor economice aflate în legătură cu activitatea sa de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (a se vedea, mutatis mutandis, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd împotriva Irlandei, nr. 44460/16, § 90, 7 iunie 2018).

În consecință, plângerea reclamantului, sub acest aspect, este compatibilă ratione materiae cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

(…)

B. Cu privire la fond[17]

Reclamantul a susținut că sancțiunile complementare, de natură pecuniară, care i-au fost aplicate de curtea de apel erau ilegale și disproporționate.

Dimpotrivă, Guvernul a arătat că aceste sancțiuni erau prevăzute de art. 64 și art. 65 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008, că aceste dispoziții erau accesibile, clare și previzibile și aveau ca scop protejarea ecosistemului marin împotriva efectelor negative ale braconajului și a adăugat că, la stabilirea sancțiunilor litigioase, curtea de apel a pus în balanță diferitele interese aflate în discuție și a examinat proporționalitate a măsurilor luate în raport cu scopul acestora, care viza un interes general.

Curtea consideră că sancțiunile complementare pecuniare aplicate reclamantului au constituit o ingerință în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale și că o atare ingerință trebuie analizată ca ,,o reglementare cu privire la folosința bunurilor” în sensul celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, pentru interdicția temporară de a pescui, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd, precit., § 104 și, pentru confiscarea în echivalent, Plechkov împotriva României, nr. 1660/03, § 87, 16 septembrie 2014).

De asemenea, Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, mai înainte de toate, ca ingerința autorității publice în ceea ce privește folosința bunurilor să fie legală: cel de-al doilea paragraf al primului alineat al acestui articol autorizează o privare de proprietate doar ,,în condițiile prevăzute de lege”; cel de-al doilea alineat recunoaște statelor semnatare ale convenției dreptul de a reglementa prin lege folosința bunurilor. În plus, trebuie să existe un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale particularilor. Acest imperativ este îndeplinit doar atunci când ingerința în cauză a fost conformă principiului legalității și nu a avut un caracter arbitrar {Iatridis împotriva Greciei [MC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999 II}.

Curtea observă că, în speță, sancțiunile pecuniare aplicate reclamantului erau prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 și că acestea erau complementare unei condamnări pentru o faptă de braconaj piscicol.

Cu toate acestea, reamintește că, în precedent, a constatat că, condamnarea reclamantului a fost rezultatul unei vădite erori de drept.

În consecință, dispozițiile anterior menționate nu puteau constitui o bază legală pentru sancțiunile complementare de natură pecuniară aplicate reclamantului, de vreme ce normele europene îi permiteau, în mod clar, pescuitul în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

În aceste condiții, nu este necesar să se stabilească dacă a fost menținut justul echilibru între interesele generale ale comunității și imperativul salvgardării drepturilor individuale.Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

[1] Cauza Spasov împotriva României,cererea nr. 27122/14,Hotărâre din 6 decembrie 2022, Secția a IV-a, disponibilă la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-221252 – consultată la 13 februarie 2023 (rezumată de procuror-șef secție Antonia-Eleonora Constantin).

[2] Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură (ANPA).

[3] Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” (INCDM).

[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 10 martie 2008, cu modificările și completările ulterioare.

[5] Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului.

[6] Ratificată de România prin Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficiale al României, Partea I, nr. 300 din 21 noiembrie 1996.

[7] Regulamentul (UE) nr. 1256/2010 al Consiliului din 17 decembrie 2010 de stabilire, pentru 2011, a posibilităților de pescuit pentru anumite resurse halieutice aplicabile în Marea Neagră.

[8] Ibidem, paragr. 5-46.

[9] Ibidem, paragr. 47.

[10] Ibidem, paragr. 48.

[11] Ibidem, paragr. 49-51.

[12] Ibidem, paragr. 52.

[13] Ibidem, paragr. 80-83.

[14] Ibidem, paragr. 84-99.

[15] Ibidem, paragr. 100.

[16] Ibidem, paragr. 104-109.

[17] Ibidem, paragr. 110-119.