Antonia-Eleonora Constantin*

ABSTRACT

1. According to the provisions of art. 477 para. (2) of the Criminal Procedure Code, devolution will operate with regard to the entire case, when the appeal is not limited to certain solutions in the device or when it tends to annul the decision or if the object of the litigation is indivisible.

This unlimited, full devolution of the appeal takes into account, as it results from art. 480 para. (3) of the Criminal Procedure Code, the hypothesis in which the entire trial was settled without entering into the investigation of the merits, and not of the one in the case, in which a part of the claims received an investigation and a judgment on the merits, and part of they were not analyzed, as they had already been the subject of a final decision, endowed with the authority of res judicata.

2. Since the Italian courts applied the provisions of art. 17 of the Framework Decision no. 909/2008 regarding the application of the principle of mutual recognition in the case of judicial decisions in criminal matters that impose penalties or custodial measures for the purpose of their execution in the European Union, establishing the existence of a cause of refusal of surrender to the Romanian authorities and ordered the execution in Italy of the punishment applied to the applicant, his arrest on the territory of the Italian state was not carried out on the basis of the European Arrest Warrant issued by the Romanian State.

Therefore, there was no execution act issued by the Romanian authorities that would have been the basis of the illegal deprivation of liberty of the applicant, while, by refusing to hand him over to the judicial authorities in Romania, the responsibility for the execution of the sentence was transferred to the Italian state.

Keywords: appeal, call, devolution effect, limits, total devolution, illegal deprivation of liberty, European Arrest Warrant, execution of sentence, refusal to surrender, execution of sentence in another EU member state, responsibility for execution, civil tort liability, fault.

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 14.09.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să se constate că în perioada 18.06.2015-10.01.2017 a fost privat în mod nelegal de libertate; în perioada 18.01.2021-24.03.2021 a fost în mod nelegal privat de libertate prin neglijența Statului Român în comunicarea informațiilor necesare și utile statului italian; repararea daunei morale pentru privare nelegală de libertate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 Cod procedură penală, art. 58 și 1.357 Cod civil.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția inadmisibilității, a prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul din 04.11.2021 instanța, din oficiu, a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului nelegal al privării de libertate pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, față de sentința civilă nr. 765F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomița, pe care a admis-o, constatând tripla identitate de părți, obiect și cauză.

La același termen, instanța a respins excepțiile invocate prin întâmpinare de către Statul Român, raportate la capătul de cerere privind constatarea privării nelegale de libertate în perioada 18.01.2021-24.03.2021.

2. Sentința pronunțată de Tribunalul Ialomița

Prin sentința nr. 1233/F/04.11.2021, Tribunalul Ialomița – Secția civilă a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de instanță, din oficiu, pentru privarea de libertate din perioada 18.06.2015-10.01.2017; a respins acțiunea în ceea ce privește privarea de libertate pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, pentru autoritate de lucru judecat; a respins excepțiile netimbrării, inadmisibilității, prescripției și lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, invocate de pârât prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în ceea ce privește privarea de libertate pentru perioada 18.01.2021-24.03.2021.

3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1204/A/16.09.2022, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, dar și a sentinței, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 Cod procedură civilă, reclamantul A.

Referitor la sentința nr. 1233/F/04.11.2021, recurentul a arătat că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca prescrisă pentru perioada 18.06.2015-10.01.2017, întrucât în baza aceluiași mandat de arestare, nr. 5/18.07.2013, acesta a fost privat de libertate în mai multe etape, respectiv 18.06.2015-10.01.2017 (executată în penitenciarele din România), și 18.01.2021-24.03.2021 (executată în Italia), iar termenul de prescripție curge de la data eliberării din penitenciarul din Italia, 24.03.2021, dată de la care recurentul a cunoscut paguba pricinuită prin arestarea nelegală.

Cu privire la această soluție, recurentul a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, instanța interpretând și aplicând greșit normele de drept material.

Referitor la decizia nr. 1204/A/16.09.2022, recurentul a arătat că, întrucât tribunalul a respins acțiunea, ca prescrisă, pentru perioada menționată, instanța de apel trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele, lucru pe care nu l-a făcut, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

În ce privește perioada executată nelegal în Italia, 18.01.2021-24.03.2021, recurentul a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, întrucât, contrar celor reținute de instanțele anterioare, temeiul arestării recurentului în Italia nu îl constituie Ordinul Parchetului din 26.05.2015 emis în baza sentinței penale nr. 16/15/21.04.2015 a Curții de Apel Napoli, ci mandatul european de arestare emis de Statul Român, nr. 5/2013, mandat care, la momentul celei de-a doua arestări a recurentului în Italia, era anulat.

A mai susținut recurentul că instanța de apel face trimitere la art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/2008, fără să precizeze cui aparține această decizie și la ce se referă, fiind incidente astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, respectiv hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat respingerea recursului împotriva sentinței nr. 1233/04.11.2021 a Tribunalului Ialomița, ca inadmisibil, întrucât calea de atac împotriva acestei hotărâri este apelul, iar nu recursul.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, arată că acesta este indicat, dar nu este dezvoltat.

În privința motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, s-a arătat că hotărârea instanței de apel (decizia nr. 1204/16.09.2022) este motivată și cuprinde toate argumentele care au stat la baza pronunțării soluției de respingere a apelului reclamantului.

De asemenea, asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, s-a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut, în acord cu instanța de fond, că nu a existat o privare de libertate din partea Statului Român, în sarcina căruia nu se poate stabili responsabilitatea pentru perioada 08.01.2021-02.03.2021, întrucât lipsirea de libertate s-a prelungit datorită pasivității reclamantului, care a omis să exercite remediile prevăzute de lege.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, având în vedere considerentele ce vor fi arătate în continuare.

–Cu titlu prealabil, se constată că precizarea recurentului-reclamant, conform căreia își îndreaptă calea de atac și împotriva sentinței de primă instanță, este una care nesocotește reglementarea privitoare la obiectul recursului, respectiv dispozițiile art. 483 alin. (1) C.proc.civ. – potrivit cărora pot face obiect al acestei căi de atac hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege – și de aceea, este o susținere inaptă să declanșeze un control de legalitate care să fie îndreptat direct împotriva judecății înfăptuite de tribunal.

– Criticile îndreptate împotriva deciziei din apel sunt nefondate întrucât, deși circumscrise formal de parte dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., nu prezintă argumente care să verifice aspecte de nelegalitate în sensul avut în vedere de motivele de recurs menționate.

– Astfel, susținerea recurentului conform căreia a fost greșit respinsă, ca prescrisă, cererea acestuia referitoare la despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate corespunzătoare perioadei 18.06.2015-10.01.2017, este una care nu se grefează pe considerentele deciziei din apel și care ignoră soluția adoptată de instanța devolutivă de control judiciar.

Aceasta, în contextul în care prima instanță a fondului nu a procedat la o analiză, sub aspectul prescripției extinctive, a pretențiilor de despăgubiri aferente perioadei menționate anterior, ci doar a constatat că solicitării reclamantului i se opune excepția autorității de lucru judecat dată de existența sentinței civile nr. 765F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomița (care statuase, cu caracter definitiv, că pretențiile reclamantului pentru intervalul 18.06.2015-10.01.2017 au fost formulate cu nesocotirea termenului de prescripție).

În acest context, toate aprecierile recurentului-reclamant în legătură cu durata termenului de prescripție, cu momentul de la care începe să curgă și la care ar trebui considerat împlinit, sunt unele lipsite de pertinență, care nesocotesc efectele obligatorii ale unei hotărâri definitive, intrate în autoritate de lucru judecat și împotriva căreia nu are deschisă cale de atac.

Mai mult, verificându-și limitele devoluțiunii, instanța de apel a constatat că hotărârea primei instanțe, pe aspectul excepției autorității de lucru judecat (în raport cu sentința nr. 765/F/31.05.2018 a Tribunalului Ialomița), n-a fost criticată, ceea ce înseamnă că această soluție a intrat, la rândul ei, în autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi contestată.

S-a arătat, totodată, că nu poate fi primită susținerea reclamantului conform căreia instanța ar fi trebuit să procedeze la o examinare a cauzei în apel, sub toate aspectele, întrucât apelul, nefiind motivat, ar fi provocat o asemenea devoluțiune. În realitate, reclamantul a motivat calea de atac indicând critică de netemeinicie împrejurarea că a fost reținut în baza unui mandat de arestare emis de Statul Român, astfel încât acestuia trebuie să-i fie stabilită culpa în legătură cu pretinsa privare nelegală de libertate, iar nu statului italian.

Acestea fiind elementele cererii de apel, pe baza cărora s-a făcut învestirea cu cercetarea netemeiniciei și nelegalității sentinței, în mod corect a concluzionat instanța de apel că nu este învestită cu un apel nemotivat, în sensul dispozițiilor art. 476 alin. (2) C.proc.civ., pentru a putea opera o devoluțiune totală, asupra întregii cauze, potrivit art. 477 alin. (2) C.proc.civ.

Critica recurentului conform căreia instanța ar fi trebuit să procedeze la o astfel de devoluțiune, asupra întregii pricini, întrucât „se tindea la anularea hotărârii” de primă instanță deoarece aceasta nu realizase o judecată de fond, ci una care reține prescripția extinctivă, primind în acest sens excepția invocată de intimată, este una total lipsită de suport legal.

Aceasta întrucât, pe de o parte, prima instanță nu analizează, cum eronat se susține, excepția prescripției extinctive, ci valorifică efectul unei judecăți anterioare, reținând autoritatea de lucru judecat sub aspectul stingerii dreptului la acțiune pentru pretențiile de daune morale aferente perioadei (18.06.2015-10.01.2017) corespunzătoare unei pretinse privări nelegale de libertate.

Pe de altă parte, devoluțiunea în sensul dispozițiilor art. 477 alin. (2) C.proc.civ. nu poate fi dedusă implicit din natura soluțiilor conținute în dispozitivul hotărârii atacate, atunci când acestea au o existență de sine stătătoare (obiectul litigiului nefiind unul indivizibil) și nu fac în mod distinct obiect al criticilor în calea de atac.

Astfel, împrejurarea că uneia dintre pretenții îi este opusă excepția autorității de lucru judecat, iar cealaltă pretenție (vizând despăgubiri aferente altei perioade de lipsire de libertate) primește o soluție de respingere, în urma analizei fondului acesteia, nu poate avea drept consecință devoluțiunea în privința ambelor soluții, în contextul în care critica a privit expres doar incorecta analiză asupra fondului pretențiilor.

Soluția de anulare, la care fac referire dispozițiile art. 477 alin. (2) C.proc.civ., de natură să declanșeze devoluțiunea nelimitată, integrală are în vedere, astfel cum rezultă din art. 480 alin. (3) C.proc.civ., ipoteza în care întregul proces a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului, iar nu pe aceea, regăsită în speță, în care parte din pretenții a primit o cercetare și o judecată pe fond, iar parte din acestea nu au fost analizate întrucât făcuseră deja obiectul unei judecăți definitive, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Rezultă că instanța de apel a procedat corect atunci când și-a verificat limitele devoluțiunii și a constatat, cu respectarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C.proc.civ. și a principiului tantum devolutum quantum apellatum, că reclamantul a formulat critici doar cu privire la soluția dată fondului cererii de despăgubiri aferente celei de-a doua perioade indicate de parte și, ca atare, asupra acestor aspecte trebuie să se limiteze judecata din apel.

– Critica din recurs referitoare la soluția, de respingere, a cererii de despăgubire vizând intervalul de privare de libertate 18.01.2021-24.03.2021, cât reclamantul s-a aflat în executarea pedepsei într-un penitenciar din Italia este, de asemenea, nefondată.

Astfel, identificând culpa Statului Român și în continuare, răspunderea delictuală a acestuia, recurentul pretinde că deținerea sa în Penitenciarul din Napoli s-ar fi realizat în baza mandatului european de arestare nr. 5/18.07.2013 emis de autoritățile române, care nu ar fi revenit asupra acestuia, deși pedeapsa era executată.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, pe situația de fapt a pricinii, la data de 08.01.2021 reclamantul a primit ordinul de executare a pedepsei emis de către Parchetul General de pe lângă Curtea de Apel Napoli la data de 26.05.2015 (urmare a pedepsei de 4 ani și 2 luni închisoare aplicate de Judecătoria Însurăței, prin sentința penală nr. 91/7.06.2013) și în baza sentinței nr. 16/15/21.04.2015 a aceleiași instanțe italiene.

Anterior, prin sentința penală nr. 40/2017 a Judecătoriei Brăila a fost admisă contestația la executare a condamnatului A., dispunându-se anularea mandatelor de executare a pedepsei, cu consecința punerii de îndată în libertate a acestuia, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/JAI a Consiliului din 27.11.2008, constatându-se că sentința pronunțată de instanța penală română a fost recunoscută de statul italian care a dispus executarea pedepsei pe teritoriul său, conform dreptului italian.

Susținerea recurentului conform căreia reținerea acestuia în vederea executării unei pedepse, considerată deja executată la data de 8.01.2021, s-ar fi realizat pe baza unui mandat european de arestare emis de autoritățile române în anul 2013, este una eronată și inaptă, ca atare, să plaseze responsabilitatea unei astfel de dețineri în sarcina Statului Român.

Așa cum rezultă din conținutul sentinței nr. 34/23.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Napoli (privind încetarea executării pedepsei aplicate numitului A. și punerea în libertate a acestuia), deținerea acestuia începând cu 8.01.2021 s-a realizat în baza sentinței nr. 16/15/21.04.2015 a instanței italiene, prin care „s-a recunoscut existența cauzei de refuz al predării” (autorităților române), dispunându-se „executarea pedepsei aplicate în Italia, conform legislației interne”.

Așadar, contrar celor arătate de recurent, arestarea pe teritoriul statului italian, în ianuarie 2021, nu s-a realizat în baza mandatului european de arestare (nr. 5/18.07.2013) emis de Statul Român. Acest mandat a stat doar la baza pronunțării sentinței nr. 16/21.04.2015 a Curții de Apel din Napoli, prin care pe de o parte i s-au recunoscut efectele și, în același timp, s-a refuzat predarea reclamantului către autoritățile române, constatându-se existența unei cauze de refuz și, în continuare, stabilindu-se executarea pedepsei în Italia, conform legislației acestui stat.

Ca atare, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că nu a existat un act de executare emis de autoritățile române care să fi stat la baza unei privări nelegale de libertate a reclamantului, câtă vreme prin refuzul predării acestuia autorităților judiciare din România, responsabilitatea executării pedepsei a fost transferată statului italian conform art. 17 din Decizia-cadru nr. 909//2008/JAI privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (respectiv, legea care reglementează executarea).

Astfel fiind, acestuia îi revenea obligația întocmirii documentelor și evidențelor necesare în privința executării pedepsei căreia a considerat că i se aplică legislația internă a statului italian. Potrivit Deciziei-cadru menționate, autoritățile statului de executare sunt singurele competente să decidă cu privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile aferente (inclusiv cele referitoare la temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiționată).

Așadar nicio culpă nu poate fi reținută în sarcina Statului Român în legătură cu arestarea reclamantului de către autoritățile italiene, de vreme ce acestea erau responsabile, urmare a sentinței nr. 16/15/21.04.2015 a Curții de Apel Napoli, de modalitatea de executare a pedepsei pe teritoriul statului italian.

– Critica referitoare la nemotivarea deciziei din apel întrucât „deși instanța face trimitere la art. 17 din Decizia-cadru nr. 909/2008, nu indică emitentul acestui act” nu este una subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., neputându-se susține că, în felul acesta, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, câtă vreme redă argumentele substanțiale ale adoptării soluției, aspectul învederat fiind mai degrabă unul circumscris unei erori materiale (prin omisiune).

Cu atât mai mult, recurentul nu poate pretinde că ar fi fost surprins prin trimiterea, incompletă, la respectiva decizie, având în vedere că aceasta a fost invocată și valorificată inclusiv în procesul în care reclamantului i-a fost admisă o contestație la executare, conform sentinței penale nr. 40/10.01.2017 a Judecătoriei Brăila – Secția penală.

Potrivit considerentelor expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.(Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, decizia nr. 557 din 5 aprilie 2023, nepublicată)

* Procuror-șef secție − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, redactor-șef adjunct – Revista „Pro Lege”, e-mail: eleonoraconst@yahoo.com, constantin_antonia@mpublic.ro.