Aurelian Mirel TOADER^*

ABSTRACT

Reasons aimed at protecting people who became aware of factual aspects that can contribute to finding out the truth in a criminal case, were the basis of the regulation of the evidentiary procedure of hearing the protected identity witness. By the instrumentality of such a procedure, the legislator managed to establish a balance between the need to discover and prove facts of a criminal nature, on the one hand, and the need to protect the interviewed persons, facing concrete risks to which they are subjected by collaborating with judicial bodies, on the other hand. However, as we have shown in the study below, the specific characteristics of each individual case are likely to challenge the judicial bodies to interpret and apply the criminal procedural provisions in the most effective possible manner, without violating the procedural rights of the other parties.

Keywords: threatened witness, vulnerable witness, protective measures, identity protection, hearing, identity data, alias, statement, prosecution, trial.

I. Circumscrierea teoretică a unor noțiuni

Procesul penal reprezintă demersul dinamic, progresiv și etapizat, întreprins de organele judiciare penale în exercitarea funcțiilor judiciare și procesuale prevăzute de lege, în scopul aflării adevărului și justei soluționări a cauzei penale, cu consecința stingerii conflictului de drept penal născut prin comiterea infracțiunii. Mai mult, procesul penal asigură cadrul propice punerii în mișcare, exercitării și stingerii acțiunii penale, în condiții de legalitate și de respectare a drepturilor și libertăților persoanei.

Așa cum se arată și în doctrină, „actele de procedură îndeplinite în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, trebuie să tindă la stabilirea faptelor și a încadrărilor juridice, care sunt indispensabile înfăptuirii justiției în materie penală”[1]. Din această perspectivă, atât dinamismul procesului penal, cât și principiul aflării adevărului (prev. de art. 5 Cod procedură penală – în continuare C.pr.pen.) impun cu necesitate administrarea de probe, acestea fiind elementele ce fundamentează orice act ori măsură procesuală. În egală măsură, soluționarea cauzelor penale este indispensabil legată de circumscrierea corectă și completă a stării de fapt, prin intermediul probelor din dosar.

Proba este definită de art. 97 alin. (1) C.pr.pen. ca fiind „orice element de fapt (s.n.) care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. În mod metaforic, proba este „cărămida” edificiului procesual penal, iar raționamentele logico-juridice specifice evaluării și aprecierii probelor sunt „mortarul” ce conferă adeziune și rezistență acestei construcții judiciare.

În cadrul procesului penal, probele se obțin exclusiv prin intermediul unor mijloace de probă enumerate expres și cu titlu exemplificativ, în alineatul secund al art. 97 și în art. 138 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, mijloacele de probă sunt declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, rapoartele de expertiză, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Libertatea obținerii probelor trebuie însă înțeleasă în strânsă legătură cu principiile legalității și loialității, instituite de art. 101 și art. 102 C.pr.pen.

În acest sens, legea procedural penală [art. 97 alin. (3) C.pr.pen.] arată că modalitatea legală de obținere a mijloacelor de probă poartă denumirea de procedeu probatoriu. În doctrina juridică s-a arătat că „în timp ce probele desemnează elementele de fapt (realități, întâmplări sau împrejurări) care, datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și justa soluționare a unei cauze penale, mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce constituie probe, iar procedeele probatorii sunt procedeele utilizate pentru obținerea mijloacelor de probă”[2].

Așadar, desfășurarea procesului penal presupune o înșiruire dinamică de acte procesuale, procedee probatorii și proceduri judiciare, având ca obiect obținerea în mod echitabil a probelor, în vederea reconstituirii adevărului judiciar și a dispunerii/pronunțării unei soluții legale și temeinice, care să stingă conflictul juridic de drept penal.

II. Calitatea procesuală de martor

În cadrul procesului penal, calitatea de martor intră în categoria de alți subiecți procesuali (art. 29 și art. 34 C.pr.pen.), persoana care deține această calitate trebuind să fie străină de orice interes direct în soluționarea acțiunilor penală și civilă a cauzei. Cu alte cuvinte, de principiu, o persoană nu poate fi martor într-o cauză penală dacă a suferit un prejudiciu material sau moral prin comiterea infracțiunii, ori dacă a participat la comiterea acesteia. Această interdicție este prevăzută expres în art. 115 alin. (1) C.pr.pen., textul de lege stabilind că „orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali”.

Cu titlu de excepție de la regula de mai sus, potrivit disp. art. 81 alin. (2) C.pr.pen., persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal, trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

În opinia noastră, în cursul urmăririi penale in rem, atunci când din probele administrate în cauză rezultă incidența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C.pr.pen., ar putea fi audiată în calitate de martor și persoana vizată de plângere sau denunț. Într-o astfel de ipoteză, acestei persoane i se vor aduce la cunoștință dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării, iar dacă este de acord să dea declarație, mijlocul de probă astfel obținut nu va putea fi folosit în cadrul procesului decât în favoarea acelei persoane, putând fundamenta, alături de celelalte probe, soluția de clasare. De lege ferenda, așa cum s-a arătat și în doctrină[3], ar fi util ca legea să normeze această ipoteză, creându-se așa numita calitate de martor asistat, care să poată beneficia de asistența avocatului în cadrul procedurii audierii. Necesitatea este una mai ales practică, în unele tipuri de cauze fiind utilă audierea persoanei vizate de plângere ori a persoanei asupra căreia planează unele bănuieli (fără a se atinge standardul bănuielii rezonabile) că ar fi participat la comiterea infracțiunii cercetate, fără a i se mai conferi acesteia în mod artificial calitatea de suspect.

Potrivit disp. art. 114 alin. (1) C.pr.pen., „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”. În înțeles procesual, calitatea de martor se dobândește în momentul în care o persoană este citată (pentru prima oară) de organul judiciar în vederea audierii în această calitate. Cu alte cuvinte, în lipsa unei manifestări de voință a organului judiciar în sensul audierii martorilor, persoanele care au cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probe au doar vocația de a dobândi această calitate procesuală. În continuare însă, odată ce persoana a fost citată în vederea audierii ca martor, corelativ dobândirii calității indicate în citație, în sarcina acesteia se activează cele trei obligații prevăzute de art. 114 alin. (2) C.pr.pen., respectiv: a) să se prezinte în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; b) să depună jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; c) să spună adevărul.

Faptul că o persoană are vocația de a deveni martor în cauză poate rezulta din actul de sesizare ori din datele, informațiile și probele administrate în cursul procesului. Din acest punct de vedere, constat că formularea aleasă de legiuitor în art. 114 alin. (1) C.pr.pen., citată mai sus, este inexactă prin prisma faptului că plasează evaluarea caracterului relevant, concludent și util al aspectelor de fapt cunoscute de martor anterior audierii sale propriu-zise. Altfel spus, textul normativ scapă din vedere acele ipoteze în care există doar o presupunere ori niște indicii minime că o persoană ar putea cunoaște aspecte de fapt relevante. Abia după audierea unui astfel de martor se va decela caracterul util sau concludent al depoziției sale. Desigur că în cursul urmăririi penale este plauzibil ca organele de urmărire penală să verifice în prealabil vocația de martor a unei persoane, însă acest lucru nu este posibil atunci când audierea unui martor are loc pentru prima dată în fața instanței de judecată.

Relevant, în cadrul analizei, este de asemenea aspectul că, potrivit art. 114 alin. (3) C.pr.pen., calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, însă doar cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi calitățile enumerate. În acest context, trebuie precizat faptul că raportul avocat-client ia ființă, bucurându-se astfel de protecția confidențialității specifice secretului profesional, în chiar momentul abordării avocatului de către client. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu s-a încheiat încă un contract de asistență juridică și nici împuternicirea avocațială, datele și informațiile furnizate de client avocatului în scopul „preluării” cazului și pregătirii apărării nu pot face obiectul unei declarații de martor luate avocatului. Aceeași garanție se aplică, în opinia noastră, chiar și în ipoteza în care avocatul decide să nu angajeze cauza ce i-a fost prezentată de prezumtivul client.

III. Acordarea statutului de martor amenințat sau vulnerabil

Codul de procedură penală instituie, în cazul martorului, două ipoteze în care față de acesta se impune luarea unor măsuri de protecție. În primul caz este vorba despre martorul amenințat, iar în cel de-al doilea de martorul vulnerabil.

Martorul amenințat este acel martor în raport cu care există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea sa profesională, ori a unui membru de familie al acestuia, ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor și declarațiilor pe care martorul le furnizează organelor judiciare. În acest caz, procurorul sau celelalte organe jurisdicționale competente, în funcție de faza procesuală în care se impune audierea persoanei, vor dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea unor măsuri de protecție față de respectiva persoană și față de membrii familiei sale. Conferirea calității de martor amenințat se poate realiza din oficiu ori la cererea persoanei interesate (martorul însuși, una dintre părți sau unul dintre subiecții procesuali principali). Suspiciunea rezonabilă privind riscurile la care ar fi supus martorul poate să rezulte din probele administrate în cauză, din circumstanțele concrete ale acesteia, ori din aspectele învederate în cererea de protecție formulată de martor înainte de a fi audiat. Acesta din urmă poate alătura cererii și înscrisuri, fotografii ori articole de presă din care să rezulte caracterul întemeiat al temerilor sale. Pericolul invocat trebuie să fie unul potențial, nefiind necesar ca acesta să existe în concret la momentul acordării calității speciale și dispunerii măsurilor de protecție.

Statutul de martor vulnerabil poate fi acordat minorilor, precum și acelor persoane care au suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului. În privința ultimelor două categorii de persoane, trebuie precizat că acestea nu pot fi persoanele vătămate sau părțile civile în cauză[4], astfel că trauma suferită în contextul săvârșirii infracțiunii nu se subsumează noțiunii juridice de urmare, ca element constitutiv al infracțiunii. Și în cazul martorilor vulnerabili, aprecierea conferirii statutului și decizia în acest sens aparține procurorului, în faza urmăririi penale, și instanței de judecată, în faza judecății.

Procurorul va dispune prin ordonanță acordarea calității de martor amenințat sau de martor vulnerabil, indicând în cuprinsul acestui act elementele de fapt și raționamentele în baza cărora apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 125, respectiv art. 130 C.pr.pen.

Atât ordonanța procurorului, cât și cererea martorului și anexele acesteia (dacă este cazul), precum și actele procedurale (citație, proces-verbal de citare telefonică) întocmite cu ocazia citării martorului față de care s-a dispus acordarea calităților analizate, vor fi păstrate în condiții de confidențialitate la sediul parchetului. Discutabilă este posibilitatea păstrării în astfel de condiții a denunțului formulat în cauză de către martorul amenințat, ori a altor acte procesuale din conținutul cărora ar putea fi deconspirată identitatea martorului. În opinia noastră, actul de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi păstrat în condiții de confidențialitate, ci acesta trebuie să rămână la dosar, fiind un act procesual esențial, ce stă la baza începerii urmăririi penale în cauză. Așa cum s-a precizat și într-un articol de specialitate[5], doar dacă denunțul nu a fost folosit ca act de sesizare, ci urmărirea penală a fost demarată în baza unui proces-verbal de sesizare din oficiu, s-ar putea admite păstrarea acelui act în condiții de confidențialitate în scopul conspirării identității denunțătorului. În privința celorlalte acte ce conțin date ce pot duce la identificarea martorului amenințat, precum cele procesuale (ordonanța de începere a urmăririi penale in rem,ordonanța de ridicare de înscrisuri, încheierea de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică ș.a.) sau mijloacele de probă (declarații de martori, declarații de persoană vătămată, proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal de investigații), considerăm că acestea nu pot fi îndepărtate de la dosar spre a fi păstrate în condiții de confidențialitate, în scopul protejării martorului.

Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, acordă statutul de martor amenințat ori vulnerabil.

Necesitatea conferirii celor două calități speciale față de martor poate surveni și în faza de judecată a procesului penal. În acest caz, instanța de judecată, din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate, în cadrul unei proceduri nepublice, fără participarea persoanei care a formulat cererea, dar cu prezența obligatorie a procurorului, se va pronunța în această privință, printr-o încheiere preparatorie. Acest act jurisdicțional nu este supus căilor de atac și se păstrează în condiții de confidențialitate la sediul instanței.

În practică, este posibil ca în privința unui martor să fie îndeplinite atât condițiile privind martorul amenințat, cât și cele privind martorul vulnerabil. Într-o astfel de situație, în opinia noastră, organul judiciar îi va conferi martorului calitatea de martor amenințat, acest statut permițând dispunerea unor măsuri de protecție mai eficiente. Cu toate acestea, dacă în cursul urmăririi penale, în executarea obligației de a verifica „la intervale de timp rezonabile”, procurorul va constata că nu se mai mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție specifice martorului amenințat, acesta va trebui să îi confere martorului calitatea de martor vulnerabil și să dispună măsuri de protecție specifice aceste calități speciale.

IV. Dispunerea măsurilor de protecție

În mod evident, acordarea statutului de martor amenințat sau martor vulnerabil este strict formală și lipsită de conținut dacă nu este însoțită, așa cum se arată în art. 125 teza finală C.pr.pen., de instituirea unor măsuri de protecție a persoanei ce urmează a fi audiată. În realitate, scopul acestor măsuri este acela de a proteja persoana martorului și membrii de familie ai acestuia în fața pericolelor ce ar putea decurge din audierea sa în cadrul procesului penal. În considerarea acestui deziderat, organul judiciar trebuie să calibreze măsurile pe nevoile reale de protejare a martorului, alegând una sau mai multe măsuri dintre cele prevăzute de art. 126 alin. (1) sau art. 127 C.pr.pen., în funcție de faza procesuală în care se află cauza și specificul acesteia. Mai mult decât atât, organul judiciar trebuie să analizeze dacă efectele măsurilor de protecție nu sunt zădărnicite de informațiile deja cuprinse în actele sau mijloacele de probă de la dosar. Spre exemplu, dacă la dosar există deja o declarație de martor care devoalează identitatea martorului ce se dorește a fi protejat, este evident că atribuirea calității de martor amenințat și încercarea de a-i proteja identitatea nu mai poate avea efectul scontat.

Potrivit disp. art. 126 alin. (1) C.pr.pen., în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, procurorul poate dispune luarea următoarelor măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;

d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

În privința martorului vulnerabil, procurorul poate dispune luarea măsurile indicate mai sus la lit. b) și d).

Potrivit disp. art. 127 C.pr.pen., în cursul judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, instanța de judecată poate dispune luarea următoarelor măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.

Față de martorul vulnerabil, instanța poate lua măsurile indicate mai sus la lit. b)-e).

Procurorul se va pronunța cu privire la măsurile de protecție prin aceeași ordonanță prin care a dispus conferirea calității speciale martorului, iar instanța de judecată, prin aceeași încheiere.

Mai mult decât atât, legea instituie în sarcina procurorului și obligația de a verifica periodic („la intervale de timp rezonabile”) dacă se mai mențin condițiile care au fundamentat conferirea statutului special al martorului și luarea măsurilor de protecție față de acesta. Observăm că instanța de judecată nu are această obligație, deși cunoașterea identității reale a unui martor audiat în etapa cercetării judecătorești ar putea cântări semnificativ în strategia apărării, chiar și după ce acest martor a fost audiat sub pseudonim.

În literatura juridică s-a ridicat problema dacă pentru dispunerea măsurilor de protecție este necesar acordul martorului. Într-un articol recent se arată că „în lipsa unui acord al martorului, organul judiciar nu ar trebui să dispună vreo măsură de protecție”[6]. În opinia noastră, un astfel de acord nu este cerut de lege și nici nu este necesar, organul judiciar având posibilitatea de a aprecia necesitatea și utilitatea măsurilor de protecție și aplicarea acestora în contextul procedural dat. Desigur că o poziționare ostilă a martorului față de încercarea organelor judiciare de a-i proteja identitatea nu face decât să le zădărnicească eforturile procedurale, însă asta nu înseamnă în mod implicit că dispunerea măsurilor ar fi condiționată de acordul martorului.

V. Protejarea identității martorului

Potrivit legii, măsurile de protecție apte să protejeze identitatea martorului ce urmează a fi audiat în cauză sunt următoarele:

– protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va depune mărturie și va semna declarația sa;

– audierea martorului fără ca acesta să fie prezent la sediul organului judiciar, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate.

Organul judiciar competent să aplice măsurile de protecție are datoria de a evalua circumstanțele concrete ale cauzei și de a aprecia dacă este suficientă dispunerea primei măsuri, ori este nevoie să fie dispuse ambele. În realitate, atunci când se impune protejarea identității unui martor, se va dispune fie doar măsura constând în acordarea unui pseudonim, fie ambele măsuri de protecție, dacă cea dintâi s-ar arăta ineficientă. Este evident că audierea martorului prin videoconferință, cu vocea și imaginea distorsionate ar fi lipsită de eficacitate dacă față de martor nu s-a luat în același timp și măsura protecției datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care să își semneze declarația.

În cursul urmăririi penale in rem, audierea unui martor amenințat, sub pseudonim, apare ca fiind o măsură de protecție suficientă și idonee raportat la nevoia de a-i proteja identitatea, întrucât audierea este nepublică, iar la aceasta nu participă decât organul judiciar. Cu toate acestea, dacă se impune protejarea identității martorului și în faza de judecată, audierea sub pseudonim nu mai este aptă să asigure atingerea scopului inițial al măsurii, astfel că va fi nevoie să se dispună în mod complementar și măsura audierii prin videoconferință, cu vocea și imaginea distorsionate. În lipsa acestei din urmă măsuri, martorul ar putea fi recunoscut de subiecții procesuali ori de alte persoane din sala de judecată, ședințele fiind, ca regulă generală, publice. Din aceleași rațiuni, măsura audierii prin videoconferință va trebui dispusă de procuror, în mod complementar, în cursul urmăririi penale, dacă se va impune reaudierea (din oficiu sau la cerere) martorului amenințat, cu participarea avocaților părților sau subiecților procesuali principali.

Măsura de protecție prev. de art. 126 alin. (1) lit. c) și art. 127 lit. e) C.pr.pen. presupune acordarea unui pseudonim cu care martorul să dea declarație și să o semneze. Implicit, prin acordarea pseudonimului, se înțelege ascunderea tuturor datelor de identitate ale persoanei audiate. În concret, în rubricile din declarație alocate numelui și prenumelui martorului se va consemna pseudonimul acordat acestuia prin ordonanța procurorului, iar celelalte rubrici aferente datelor de identitate ale persoanei audiate rămân necompletate ori se completează cu date fictive. Potrivit disp. art. 126 alin. (3) C.pr.pen. „declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate”.

De asemenea, în cuprinsul declarației se va face mențiune despre faptul că acest mijloc de probă a fost obținut în condițiile audierii martorului amenințat (art. 125 și urm. C.pr.pen.).

Atunci când în cursul urmăririi penale, în acord cu disp. art. 123 alin. (2) C.pr.pen., declarația martorului cu identitate protejată se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, organul de urmărire penală va lua măsuri de prelucrare tehnică a înregistrărilor în vederea conspirării vocii și imaginii. Această situație este diferită de cea a audierii martorului protejat fără ca acesta să fie prezent la sediul organului judiciar, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, reprezentând doar o modalitate de eficientizare a măsurii de protecție prev. de art. 126 alin. (1) lit. c) C.pr.pen. Înregistrarea originală va fi păstrată în condiții de confidențialitate, iar materialul prelucrat va fi depus la dosar, dimpreună cu declarația dată sub pseudonim. În acest context, precizăm că reglementarea de drept comun indicată mai sus instituie o facultate a organului de urmărire penală de a înregistra audierea prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, astfel că, în scopul protejării identității martorului amenințat, se poate renunța la înregistrarea audierii acestuia în faza urmăririi penale.

Semnarea sub pseudonim a declarației presupune folosirea unei semnături improvizate, constând în menționarea olografă de către martor a numelui fictiv acordat de organul judiciar. Cu toate acestea, trebuie precizat că semnătura trebuie executată de martor în mod controlat, astfel încât acesta să nu își deconspire identitatea, mai ales atunci când scrisul său olograf are particularități (trăsături grafice) ușor de recunoscut.

Din rațiuni de tactică a anchetei, există tentația ca, în scopul protejării eficiente a identității martorului față de care s-au dispus măsurile prevăzute la art. 125 și urm. C.pr.pen., să se folosească strategia audierii aceluiași martor și cu identitatea sa reală[7]. Mai mult, în practica judiciară s-au identificat și alte situații, în care același martor a fost audiat sub mai multe identități fictive[8]. În opinia noastră, o astfel de practică, deși poate fi utilă din punct de vedere al protejării martorului, nu poate fi compatibilă cu rolul organelor de urmărire penală de a administra probe în mod loial și cu bună-credință. În plus, din perspectivă procesuală, valoarea probatorie și natura juridică a mijloacelor de probă astfel administrate este cel puțin incertă. Nu se poate admite ca martorul protejat, audiat fiind și cu identitatea reală, să denatureze aspectele de fapt pe care le cunoaște, în cuprinsul celei din urmă declarații. Dacă în cadrul audierii ca martor amenințat legea procedural penală îi permite martorului să ascundă anumite aspecte de fapt, în scopul protejării identității sale reale, nu există niciun temei care să scutească martorul audiat cu identitatea reală de obligația de a spune tot ceea ce știe, fără să ascundă nimic.

În plus, atunci când un martor este audiat sub mai multe identități protejate, valorificarea probatorie a tuturor acelor declarații este discutabilă și neloială. Chiar și în ipoteza în care declarațiile date sub mai multe pseudonime nu s-ar suprapune din perspectiva conținutului, prezentând elemente de fapt separate, apreciem că s-ar crea în mod artificial și neloial aparența existenței mai multor surse ale probelor.

Concluzionând, apreciem că artificiile procedurale care se îndepărtează de la cadrul de reglementare a instituției martorului amenințat/vulnerabil, deși pot avea ca scop exact protejarea acelui martor, nu sunt compatibile cu respectarea dreptului la un proces echitabil al persoanei cercetate. În plus, trebuie să se țină cont de faptul că declarația martorului cu identitate protejată are o valoare probatorie limitată, aceasta neputând fundamenta singură – sau într-o proporție covârșitoare – o soluție de condamnare a inculpatului.

VI. Dificultăți practice în audierea martorului cu identitate protejată

Potrivit teoriei probei, audierea[9] martorului este un procedeu probatoriu prin intermediul căruia se obține, în cadrul procesului penal, mijlocul de probă reprezentat de declarația martorului. Acest demers procesual este reglementat cu titlu general în art. 104-106 C.pr.pen. și cu titlu particular în art. 114-130 C.pr.pen.

Martorul cu identitate protejată este acel martor față de care procurorul a dispus conferirea calității de martor amenințat și luarea măsurilor de protecție prev. de art. 126 alin. (1) lit. c) sau lit. d) C.pr.pen. ori conferirea calității de martor vulnerabil și luarea măsurii de protecție prev. de art. 126 alin. (1) lit. d) C.pr.pen., precum și martorul față de care instanța de judecată a dispus conferirea calității de martor amenințat sau vulnerabil și luarea măsurilor de protecție prev. de art. 127 lit. d) sau e) C.pr.pen.

Altfel spus, în vederea protejării identității reale a martorului amenințat sau vulnerabil, organele judiciare procedează la protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația, iar atunci când prima măsură este insuficientă, se realizează audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate.

Dacă în privința conferirii calității speciale de martor amenințat/vulnerabil și a dispunerii măsurilor concrete de protecție legea procesual penală este relativ clară, nu același lucru se poate afirma despre reglementarea audierii propriu-zise a acestor martori. În primul rând, constatăm că din lecturarea dispozițiilor art. 129 C.pr.pen. nu se poate deduce cu claritate dacă aceste texte sunt aplicabile ambelor tipuri de audiere (sub pseudonim și prin mijloace audiovideo) sau se referă strict la audierea la distanță, prin mijloace de transmiterea audiovideo. În opinia noastră, articolul indicat pare că normează doar cea de-a doua modalitate de audiere; tocmai din acest motiv în alin. (4) se face referire la „înregistrarea prin mijloace tehnice video și audio” și la „redarea integral în formă scrisă” a declarației martorului protejat. Totuși, într-o astfel de optică, dispozițiile alin. (7) care impun păstrarea înregistrării audiovideo în condiții de confidențialitate par a nu avea sens, în contextul în care audierea s-a realizat cu vocea și imaginea distorsionate. Pe de altă parte, dacă articolul analizat se aplică și audierii sub pseudonim, ne întrebăm legitim despre ce „transcriere” este vorba, în condițiile în care audierea sub pseudonim se realizează după procedura de drept comun privind audierea martorilor.

Din reglementarea deficitară a acestui procedeu probatoriu derivă și alte dificultăți practice. Astfel, în privința audierii sub pseudonim, nu este clar dacă se realizează o audiere prealabilă a martorului, dacă există și o „declarație” a acestuia mai cuprinzătoare, dată cu identitatea reală, însușită prin semnătură și păstrată în condiții de confidențialitate. Nu este clar dacă declarația dată sub pseudonim va fi semnată și de către martor sau doar de către organul judiciar, ori dacă martorul va semna cu semnătura sa, cu numele fictiv conferit de organul judiciar ori va semna cu o semnătură fictivă, realizată spontan. De asemenea, în condițiile în care legea procesual penală impune obligativitatea înregistrării audio sau audiovideo a tuturor martorilor, nu este clar cum se va realiza înregistrarea audierii sub pseudonim a martorului amenințat. Mijlocul de probă obținut în cadrul unei astfel de audieri este declarația martorului, dar oralitatea specifică unei audieri poate trăda identitatea reală a unui astfel de martor. În concret, vocea martorului poate fi recunoscută, existând totodată riscul ca în cursul relatării libere martorul să facă precizări care să îi deconspire adevărata identitate. În mod normal, organul de urmărire penală cenzurează aceste detalii, omițând în mod întemeiat și în spiritul legii să le treacă în declarație, dar aceste scăpări ale martorului rămân în mod inevitabil pe înregistrarea audierii. În practică, în scopul evitării unei astfel de deconspirări, se poate interveni tehnic asupra înregistrărilor pentru distorsionarea vocii și imaginii, originalul păstrându-se în condiții de confidențialitate.

Dintr-o altă perspectivă, audierea martorului amenințat, sub pseudonim, își dovedește utilitatea strict în momentele incipiente ale urmăririi penale, când ancheta se desfășoară doar cu privire la fapte, iar caracterul nepublic al acesteia este unul pronunțat. Într-o astfel de ipoteză, la audiere participă doar organul de urmărire penală și martorul, neexistând riscul deconspirării identității acestuia din urmă. După ce urmărirea penală vizează un suspect sau un inculpat, audierea martorului sub pseudonim va fi restrânsă la acele situații în care avocatul suspectului sau inculpatului nu a formulat cerere de a asista la toate activitățile de urmărire penală. Din aceeași perspectivă, există posibilitatea ca și în faza urmăririi penale in rem audierea sub pseudonim să nu fie idonee, atunci când persoana vătămată este reprezentată de avocat, iar acesta din urmă a solicitat să i se permită să asiste la toate actele de urmărire penală.

O altă situație în care audierea sub pseudonim să fie suficientă ca măsură de protecție este aceea când martorul nu este o persoană publică ori din cercul de cunoscuți ai suspecților/inculpaților, astfel că deși acesta este văzut de avocați sau chiar de părți, observarea fizionomiei sale nu este de natură să conducă la identificarea sa. Aceste situații sunt rare, însă posibil a fi întâlnite în practica judiciară, mai ales în cazuri de crimă organizată.

Așa cum am arătat și mai sus, audierea propriu-zisă a martorului are limitările inerente asigurării scopului măsurilor de protecție. Cu alte cuvinte, martorul nu poate fi întrebat și nu trebuie să ofere detalii care ar putea conduce la deconspirarea identității sale reale. În acest context, este evident că declarația martorului va fi, în unele situații, lacunară și incompletă. În teoria juridică[10] s-a susținut că o astfel de declarație trebuie dublată de o altă declarație, completă și detaliată, dată de martor sub identitatea sa reală. S-a mai arătat că o atare declarație se va păstra în condiții de confidențialitate și va fi pusă la dispoziția instanței de judecată, în faza jurisdicțională. Cu toate acestea, codul de procedură penală nu face referire la o altă declarație, cu un conținut diferit de cea aflată la dosar. În plus, nu poate fi acceptat nici faptul că instanța de judecată ar avea acces la o declarație, completă și detaliată, a martorului protejat, fără ca apărarea să o poată consulta ori contesta.

O altă problemă care ar putea ridica dificultăți este aceea în care apărarea solicită audierea unui martor, iar organul judiciar cunoaște că martorul a fost deja audiat, cu identitatea protejată. Într-o astfel de ipoteză se va respinge motivat cererea în probațiune sau se va da curs acestei solicitări, audiindu-se martorul cu identitatea sa reală. În plus, în cuprinsul declarației nu se poate susține cu certitudine dacă martorul are posibilitatea de a ascunde aspecte de fapt, pentru a se proteja sau trebuie să spună tot ceea ce știe.

Audierea martorului protejat, prin video-conferință, cu vocea și imaginea distorsionată, își dovedește utilitatea atunci când, în cursul urmăririi penale, avocații suspecților/inculpaților participă la activitățile probatorii și atunci când audierea se face în fața instanței de judecată. În concret, dacă într-un caz specific, în cursul urmăririi penale a fost suficientă audierea sub pseudonim, instanța de judecată va trebui să facă o reevaluare a eficacității măsurii de protecție și eventual să dispună audierea martorului prin video-conferință, fără ca acesta din urmă să fie prezent în sala de judecată. Vulnerabilitățile unui astfel de procedeu probatoriu, sub aspectul atingerii scopului de protecție, sunt date de oralitatea și spontaneitatea audierii. Cu alte cuvinte, martorul s-ar putea deconspira accidental, fie prin răspunsul pe care îl dă la anumite întrebări atent formulate, fie prin modul de a vorbi, ticuri verbale sau expresii folosite uzual. Dacă audierea sub pseudonim permite consemnarea declarației într-o formulare aleasă de organul judiciar, audierea prin video-conferință nu beneficiază de acest mijloc de siguranță. Într-o astfel de ipoteză, măsura constând în distorsionarea vocii și a imaginii s-ar dovedi insuficientă pentru a proteja identitatea martorului.

Cu toate acestea, chiar și măsura audierii martorului la distanță, prin mijloace de transmiterea audiovideo, se poate dovedi nefolositoare dacă nu se iau măsuri concrete de protejare a martorului înainte și după participarea acestuia la procedeul probator al audierii. Deși aceste măsuri de siguranță nu sunt prevăzute de legea procedural penală, fiind măsuri extra-procesuale, subliniem necesitatea ca martorul să se afle într-o altă clădire decât cea în care se desfășoară procedura audierii, evitându-se astfel riscul ca martorul să fie recunoscut la sosirea ori la plecarea din sediul organului judiciar.

În cazul audierii sub pseudonim, în lipsa unor prevederi clare, unii practicieni întocmesc două declarații de martor, identice sub aspectul conținutului probator, una sub pseudonim, iar cealaltă sub identitatea reală a martorului, semnată de acesta și păstrată la parchet în condiții de confidențialitate. În opinia noastră, această modalitate nu are acoperire în Codul de procedură penală, nefiind însă nici interzisă. O astfel de abordare oferă o garanție suplimentară referitor la însușirea de către martor a conținutului declarației, prin semnarea acesteia sub identitatea sa reală.

În studiul de mai sus ne-am propus să prezentăm succint elementele teoretice relevante tematicii alese și să evocăm unele dificultăți în aplicarea practică a măsurilor de protejare a identității martorului. Cu toate acestea, considerăm că utilitatea procesuală a acestui procedeu probatoriu ar trebui să determine o intervenție a legiuitorului, în sensul reglementării clare, complete și coerente a instituției audierii martorului protejat. Deși stricta și detaliata reglementare se poate dovedi o piedică în calea eficienței acestei instituții juridice, credem că se impune totuși o sistematizare a reglementării audierii martorului amenințat sau vulnerabil, pe tipuri de protecție, astfel încât procedura audierii să fie clară în fiecare caz în parte.

De lege ferenda, propunem introducerea unui articol suplimentar, după art. 129 C.pr.pen., prin care să se normeze procedura audierii martorului față de care s-a dispus măsura prev. de art. 126 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., aceasta prezentând alte particularități decât audierea martorului fără să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere.

În vederea asigurării corectei interpretări și aplicări a acestei proceduri, credem că legiuitorul trebuie să indice clar dacă declarația sub pseudonim trebuie sau nu dublată de una identică, sub identitate reală, care se păstrează în condiții de confidențialitate. De asemenea, trebuie stabilit dacă înregistrarea audiovideo a audierii martorului căruia i s-a acordat un pseudonim este obligatorie, iar în caz afirmativ, să se instituie păstrarea acestei înregistrări la sediul organului judiciar, în condiții de confidențialitate.

Pentru sporirea utilității acestui procedeu probator, considerăm că legea trebuie să prevadă expres posibilitatea audierii martorului sub pseudonim, pe tot parcursul urmăririi penale, fără obligația de a încunoștința și a asigura participarea avocaților părților sau subiecților procesuali principali. Specificul anchetei poate impune necesitatea audierii unui astfel de martor fără prezența avocaților, astfel încât să se reușească valorificarea unor momente operative favorabile strângerii de probe. În acest context, precizăm că garanția exercitării unei apărări efective se păstrează, martorul putând fi reaudiat ulterior, în prezența avocaților, prin video-conferință.

Nu în ultimul rând, trebuie legiferate cazurile și limitele în care o persoană să poată fi audiată în aceeași cauză, atât cu identitatea reală, cât și sub pseudonim, precum și condițiile în care un martor poate dobândi mai multe identități fictive în același dosar sau, dimpotrivă, interdicția expresă a acestei practici.

* Procuror dr. – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Cluj, e-mail: atoader@pna.ro.

[1] Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 443.

[2] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Editura Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003, p. 173.

[3] A se vedea, în acest sens, Gh. Mateuț, op. cit., p. 88, nota 1.

[4] Dacă persoana vulnerabilă este persoană vătămată sau parte civilă în cauză, față de aceasta vor putea fi dispuse aceleași măsuri de protecție, însă nu va dobândi și calitate de martor vulnerabil.

[5] A se vedea R. Budăi, Audierea sub pseudonim, în Revista Themis nr. 1-2 din anul 2021, sintact.ro.

[6] Idem.

[7] C.Ap. București, sent. pen. nr. 9/F/2021, publicată pe www.lege5.ro apud R. Budăi, op. cit.

[8] Înalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., dec. pen. nr. 175/2019, publicată pe www.scj.ro apud R. Budăi, op. cit.

[9] Termenul corect pentru a desemna procedeul probator este acela de audiere, și nu de ascultare, acest din urmă termen însemnând asigurarea posibilității participantului la procesul penal de a formula concluzii orale în cadrul unor proceduri jurisdicționale.

[10] R. Budăi, op. cit.